CRITICISMUL JUNIMIST - STUDIU DE CAZ -

1. CRITICISMUL JUNIMIST- STUDIU DE CAZ -

2. Cuprins: - Întemeierea Junimii; - Inițiatorii: Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Petre P. Carp, Theodor Rosetti, Vasile Pogor; - Revista:Convorbiri Literare; - Obiectivele și etapele Junimii; - Titu Maiorescu - În contra direcţiei de astăzi în cultura română; - O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867; - Comediile domnului Caragiale; - Eminescu și poeziile sale; - Beția de cuvinte; - De la epoca fondatorilor titanici la epoca specialiștilor.

3. Întemeierea Junimii Junimismul este la noi cea mai amplă mişcare culturală şi ideologică în a doua jumătate al secolului al XIX-lea. Societatea “Junimea” ia naştere la Iaşi, în 1863, fiind întemeiată de T. Maiorescu, P.P.Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti. Junimea desfăşoară o amplă activitate culturală, înfiinţează o editură, o tipografie, o revistă de mare prestigiu, “Convorbiri Literare” – 1867. Ea a funcţionat, totodată, ca un faimos cenaclu literar, în care s-au afirmat cei mai prestigioşi scriitori ai timpului, cenaclu în care s-au dezbătut diverse probleme teoretice ale artei, dar şi probleme referitoare la modernizarea societăţii româneşti. Junimea şi-a difuzat ideile printr-o serie de “prelecţiuni populare” pe care membrii marcanţi ai societăţii le-au susţinut mulţi ani. Junimismul a fost influenţat de evoluţionismul englez şi de şcoala istorică germană. Este conştiinţa critică a identităţii naţionale şi un program de reconstrucţie a identităţii culturale în coordonate moderne.

4. Scopul iniţial a fost acela de a organiza „prelecţiuni populare” pe teme diferite de interes larg prin care se urmăreaeducarea gustului publicului, unificarea limbii române literare şi interesul pentru literatură. În cadrul şedinţelor erau citite şi discutate operele unor tineri scriitori, iar cele mai valoroase erau publicate în revista societăţii „Convorbiri Literare”.

5. Titu Maiorescu Întemeietorul acestei societăţi şi creatorul doctrinei junimiste este Titu Maiorescu (1840-1917), o personalitate reprezentativă a culturii române în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. El este considerat pe bună dreptate un ctitor al culturii române moderne, un strateg al modernizării noastre culturale, un spirit clarvăzător şi un director de conştiinţă pentru multe generaţii de intelectuali români. El a impus spiritul critic în mediul cultural şi politic românesc, fiind apreciat ca reprezentatul tipic al “culturii critice” româneşti, creatorul faimoasei teorii a “formelor fără fond”, teorie care a avut o carieră de excepţie în cultura română modernă. Maiorescu s-a format în mediul spiritual germanic, făcând studii strălucite la Viena, Berlin şi Paris. În 1859, la Giessen, în Germania, şi-a susţinut doctoratul în filozofie, cu o temă referitoare la noţiunea de “Relaţie”, lucrare pe care a şi publicat-o în limba germană. În 1860 îşi publică o altă lucrare de tinereţe, intitulată “Consideraţii filozofice”. În aceste lucrări, Maiorescu se arată preocupat de logică, de antropologie şi teoria cunoaşterii, fiind influenţat de Kant, Herbart, Hegel, Schopenhauer şi Feuerbach, precum şi de gânditorii evoluţionişti. Ca poziţie filosofică el oscilează între materialism şi idealism, între empirisim şi raţionalism, acceptând, de ex., ideea kantiană a formelor apriorice ale cunoaşterii umane, fără a împărtăşi însă ideea limitelor cunoaşterii, derivată din sistemul kantian.

6. Dimpotrivă, sub influenţa tezelor evoluţioniste şi a gândirii lui Feuerbach, el susţine ideea progresului istoric al cunoaşterii şi a emancipării progresive a omului de sub Dominaţia concepţiilor religioase, subliniind totodată rolul social al ştiinţei şi al gândirii filosofice. Maiorescu are o contribuţie hotărâtoare la modernizarea învăţământului filosofic în România. El a făcut un salt uriaş faţă de predecesori (Eufrosin Poteca, Eftimie Murgu, SimeonBărnuţiu etc.), ridicând la nivel european standardul învăţământului filosofic, atât în privinţa conţinutului teoretic, cât şi în privinţa stilului didactic pe care l-a impus. La Universitatea din Bucureşti a predat două cursuri importante, “Logica” şi “Istoria filosofiei moderne”, care au avut un mare impact asupra studenţilor. Deşi n-a elaborat un sistem original de gândire, el a furnizat studenţilor modelele consacrate ale gândirii moderne, a militat pentru asimilarea ideilor şi a metodologiei ştiinţifice.

7. Iacob Negruzzi Iacob Negruzzi, fiul lui Costache Negruzzi și-a făcut studiile în Germania. A fost profesor la Facultatea de drept din Iaşi şi preşedinte al Academiei Române. Membru fondator al societăţii Junimea a condus timp de peste 28 de ani revista Convorbiri literare. La 28 octombrie 1866, Iacob Negruzzi a intrat în masonerie, în 1867 a ajuns al doilea secretar şi mare expert iar în 1868 ajunsese venerabil. În 1888, Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camerei Deputaţilor o petiţie din partea unui număr de cetăţeni din toate părţile ţării, pentru un proiect de lege prin care să se i se acorde poetului Mihai Eminescu, de către stat, o pensie viageră.

8. „Gospodar al vieții culturale‟, cum l-a numit Eugen Lovinescu, Iacob Negruzzi s-a născut la 1 ianuarie 1843. El a atras pentru revistă spiritele cele mai alese, al căror talent era descoperit cu o intuiție sigură. Iacob Negruzzi a rămas în posteritate nu numai cu cele șapte volume de Operecomplete, ci și cu colecţia celor 28 de volume ale revistei "Convorbiri literare" pe care a condus-o cu exemplară energie. S-a stins din viaţă la 6 ianuarie 1932, la Iaşi.

9. Petre P. Carp Petre Carp s-a născut la 28 iunie 1837 la Iaşi dintr-o veche familie boierească. Este trimis înca de copil la Berlin (1850) unde învață la "Franzosische Gymnasium". În anul 1858 își ia bacalaureatul și se înscrie la Facultatea de Drept și Științe Politice din cadrul Universității din Bonn. În anul 1962 revine la Iași și contribuie la punerea bazei societății "Junimea”. Adept al ideilor "junimiste" s-a remarcat ca unul dintre fruntașii Partidului Conservator din acea perioadă. A fost ales în numeroase rânduri deputat și senator in Parlamentul României. În anul 1891 gruparea "junimistă" se desprinde din cadrul Partidului Conservator și formează Partidul Constituțional, iar Petre Carp este ales președinte. Acesta se stinge din viaţă la data de 19 iunie 1919 fiind înmormântat în comuna Tibăneşti din judeţul Iaşi.

10. Theodor Rosetti Theodor Rosetti era descendentul unei vechi familii boiereşti. Părinţii săi erau postelnicul Gheorghe Rosetti şi Caterina Sturdza. Sora sa mai mare, Elena Rosetti, va fi viitoarea soţie a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Tânărul Rosetti începe liceul la Lemberg, dar îl termină la Viena în anul 1855. Studiile universitare le urmează la Facultatea de Drept din Viena (1855 - 1859), iar licenţa în ştiinţe juridice o obţine la Paris. Deşi era cumnatul domnitorului, Theodor Rosetti nu se implică în viaţa politică, preferând să ocupe diferite funcţii în magistratură, administraţie şi practicând avocatura. Totodată, Theodor Rosetti se numără printre fondatorii Societăţii literare Junimea în 1863, participând şi la întocmirea principalelor linii de direcţie pentru „Convorbiri literare” şi „Timpul”. Ajuns la bătrâneţe, Rosetti se retrage din viaţa politică, dar se va număra printre puţinii români care au trăit cele două Uniri, pe cea din 1859, respectiv pe cea din 1918. Theodor Rosetti se stinge din viaţă pe 17 iulie 1923, la vârsta de 85 de ani.

11. Vasile Pogor Scriitor și om politic. După absolvirea cursurilor pensionului Malgouverne din Iași, pleacă la Paris (1849) unde studiază dreptul. La întorcerea în țară se angajeaza în cadrul Tribunalului din Iași, unde lucrează până în anul 1859, când se transferă la Curtea de Apel. A fost unul dintre fondatorii societății "Junimea". A scris versuri, proză și a realizat importante traduceri ("Faust", de Goethe – traducere realizată împreună cu Nicolae Skeletti) pentru revista "Convorbiri literare". În februarie 1866 este numit prefect al județului Iași. S-a lansat în politică alături de "junimiști". În perioada 20 aprilie - 23 mai 1870 ocupă funcția de ministru al Cultelor și Instrucțiunii. A fost unul dintre membri marcanți al Partidului Constituțional ("junimist") – formațiune politică înființată în anul 1891. Alte funcții politice deținute: deputat și primar al orașului Iași (februarie - aprilie 1881; iulie 1888 - aprilie 1891; mai 1892 - noiembrie 1894). Deși a fost moștenitorul unei imense averi a murit urmărit de creditori.

12. Construită în anul 1850 de vornicul Vasile Pogor, casa a devenit proprietatea fiului acestuia, Vasile V. Pogor. În această casa, numită și Casa cu ferestre luminate (pentru că a fost una dintre primele case din Iași iluminata cu energie electrică) se întruneau membrii acestei societăți, a cărei revista a fost Convorbiri Literare. La sfârșitul lunii februarie 1870, în această casa, a citit Maiorescu o poezie intitulată Venere si Madona, a încă necunoscutului poet Mihai Eminescu. Casa Vasile Pogor – scria în Cartea de onoare a muzeului Nichita Stănescu – "este locul unde Miorița a devenit Odă în metru antic“. Tot aici a locuit o vreme și istoricul Gh. I. Brătianu (1898 - 1953). Astăzi, este sediul Muzeului Literaturii Române din Iași (inaugurat la 26 decembrie 1972).

14. Convorbiri Literare Revista a fost organul de presă al Societăţii literare Junimea. Primul număr a apărut la 1 martie 1867, la Iași, unde revista a funcţionat până în 1886. Între 1886 şi 1944 apare la Bucureşti, avându-l ca redactor pe Iacob Negruzzi, care predă apoi conducerea unui comitet format din foşti elevi ai lui Titu Maiorescu: Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinți, P. P. Negulescu, Rădulescu-Motru. Printre colaboratori s-au numărat Mihai Eminescu, care publică aici majoritatea poeziilor sale; Ion Creangă, care "subpublică" primele trei părţi din "Amintiri" şi o serie de poveşti; Ion Luca Caragiale, care "subpublică" majoritatea comediilor sale; Ioan Slavici, care publică nuvele şi poveşti; Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Panait Cerna, Octavian Goga, Dinu Zamfirescu, I. Al. Brătescu Voinești şi alţi scriitori reprezentativi ai vremii.

15. Publicaţia se va bucura de cel mai înalt prestigiu din literatura română, ea impunând, încă de la apariţia, o direcţie nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic şi sentimentul valorii estetice. Reveniti de la studii din strainatate,cativa tineri (Titu Maiorescu,Iacob Negruzzi,Vasile Pogor), constienti de situatia precara a culturii romane, au hotarat infiintarea la Iasi, a societatii Junimea, o societate menita sa aduca un suflu nou in cultura romana. Asociatia este bine organizata, avand o tipografie proprie, o librarie si o revista.

16. Obiectivele Junimii: • răspândirea spiritului critic • încurajarea literaturii naţionale • neatârnarea intelectuală a poporului român • originalitatea culturii şi a literaturii române • crearea şi impunerea valorilor naţionale • culturalizarea maselor • unificarea limbii române literare

17. Revista „Convorbiri Literare” precum şi societatea „Junimea” a cunoscut câteva etape: Prima etapă a avut loc intre anii 1868 - 1874 când s-au elaborat principiile estetice şi sociale, etapa fiind importantă pentru caracterul polemic în domeniul limbii, al literaturii şi al culturii. Interesul pentru literatură se manifestă încă din 1865 când se avanseazăideea alcătuirii unei antologii de poezie românească pentru şcolari. Aceasta i-a determinat să citească în şedinţele societăţii autorii mai vechi pe ale călor texte şi-au exersat spiritul critic şi gustul literar. A doua etapă durează din 1874 până în anul 1885 cu desfăşurarea şedinţelor Junimii” la Bucureşti, dar a activităţii revistei la Iaşi. Este o etapă de consolidare în sensul că în această perioadă se afirmă reprezentanţii „Direcţiei noi” în poezia şi proza română precum: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici şi Ion Luca Caragiale. Acum sunt elaborate studiile esenţiale prin care Titu Maiorescu se impune ca un autentic întemeietor al criticii noastre literare moderne, fără însă a neglija preocupările din domeniul limbii literare: în 1860 se făcuse trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin. Maiorecu susţine utilitatea îmbogăţirii vocabularului limbii române prin neologismele de origine romanică într-un studiu din 1881 intitulat „Neologismele”. A treia etapă(1885 – 1944) este numită etapa bucureşteană deoarece este mutată la Bucureşti revista „Convorbiri Literare” şi întreaga societate Junimea. Această etapă are un caracter preponderent universitar prin cercetările ştiinţifice, istorice si filozofice.

18. Studiul În contra direcţiei de astăzi în cultura română ( 1868 ), lansează teoria „formelor fără fond”, cu mare impact în epocă. Analizând cu luciditate modul în care generaţia paşoptistă a conceput şi a înfăptuit modernizarea societăţii şi culturii române, prin imitarea formelor civilizaţiei occidentale, fără să se preocupe de o pregătire corespunzătoare a fondului autohton în vederea unei astfel de transformări, Titu Maiorescu identifică problemele de fond şi propune soluţii. O încercare de a sistematiza concepţia sa asupra culturii poate reţine următoarele trei idei ca fiind centrale: • Autonomia valorilor – principiul prin care, pe urmele lui Kant, el formulează cerinţa ca fiecare domeniu al culturii să fie apreciat potrivit unor criterii specifice. Disocierea sferelor culturale va fi un principiu al acţiunii sale critice. El porneşte de la constatarea că în cultura română domină o confuzie a valorilor, dând ca exemplu exagerările Şcolii Ardelene în privinţa latinităţii limbii, exagerări care ţin de considerente politice şi patriotice. Pornind de la principiul kantian al autonomiei valorilor, el delimitează sfera esteticului de câmpul valorilor morale, utilitare şi politice, impunând pentru prima dată aceste distincţii în cultura română. Utilizând acest principiu al disocierii valorilor culturale, Maiorescu a declanşat o amplă acţiune critică, ce a dus treptat la asanarea mediului cultural şi social, la impunerea criteriilor valorice în orice tip de activitate şi de creaţie.

19. Acţiunea sa critică a avut un rol decisiv în orientarea spiritului public şi în impunera criteriilor estetice ca norme de apreciere a producţiilor artistice. Maiorescu este şi un deschizător de drumuri în gândirea estetică românească, fiind cel dintâi critic care susţine explicit principiul autonomiei esteticului şi supremaţia criteriului estetic în aprecierea operelor literare. • A doua idee priveşte unitatea dintre cultură şi societate. După el, cultura este o componentă a vieţii sociale, o “expresie a puterii vitale” a unei naţiuni; cultura este dependentă de structurile mentale şi economice, este legată de realitatea socială concretă, fiind rezultatul puterii creatoare a poporului. În consecinţă, cultura este alcătuită din forme care au o dimensiune universală (ştiinţă, artă etc.), dar care sunt determinate de “fundamentul dinlăuntru” al unei societăţi, fiind o expresie a condiţiilor istorice şi a modului de viaţă dintr-o societate. • A treia idee priveşte unitatea dintre fond şi formă în cultură şi în dezvoltarea socială. Prin noţiunea de “fond” el înţelege sistemul activităţilor materiale şi sociale, conţinutul pe care trebuie să-l aibă o activitate specifică, dar şi zestrea culturală a unui popor, mentalităţile şi structura psihologiei colective, tradiţiile şi patrimoniul spiritual, toate asimilate în conduite practice. Prin noţiunea de “formă” înţelege structurile instituţionale, politice şi juridice ale societăţii, sistemul de învăţământ, instituţiile culturale care organizează energiile creatoare şi asigură difuzarea şi circulaţia valorilor în societate.

20. Teza fundamentală a lui Maiorescu este aceea că o “evoluţie organică” a unei societăţi presupune dezvoltarea de la fond spre forme, păstrarea unui acord funcţional între fond şi forme. În studiul său fundamental “În contra direcţiei de astăzi în cultura română” (1868), Maiorescu descoperă o contradicţie între fond şi forme în societatea românească. El consideră că pe un fond social şi cultural nedezvoltat, mişcarea paşoptistă şi apoi grupările liberale au altoit forme instituţionale moderne, imitate din ţările occidentale, forme care nu reprezintă singure un progres real, ci unul aparent, de faţadă, deoarece aceste aceste forme nu au un fond corespunzător la noi, adică nu sunt susţinute de o activitate corespunzătare cu cerinţele pe care aceste forme moderne le impun. În consecinţă, el consideră că este necesară o armonizare a celor două componente nu prin desfiinţarea formelor occidentale odată ce au fost introduse, ci prin dezvoltarea fondului şi prin adaptarea formelor la cerinţele şi trebuinţele naţionale. În felul acesta, Maiorescu lansează faimoasa teorie a formelor fără fond care va deveni cadrul teoretic de interpretare a evoluţiei societăţii româneşti moderne. Maiorescu este adeptul unei dezvoltări organice, lente, treptate, a unei dezvoltări de la fond spre forme.

21. “O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867” Cea dintâi lucrare de critică literară a lui Maiorescu, studiul “O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, conţine “didactic şi limpede estetica maioresciană, rămasă neschimbată pe toata întinderea activităţii criticului”, cum afirmă George Călinescu. Criticul începe prin a stabili faptul că fiecare artă are un material de lucru (sculptura-lemnul sau piatră, pictura-culoarea, muzica-sunetele), numai poezia nu are un material specific, căci cuvintele sunt destinate comunicării. Rolul poeziei este acela de a deştepta “prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia auditoriului”. În concepţia lui Maiorescu, poetul trebuie să desfăşoare o adevărată luptă pentru sensibilizarea cuvântului, care tindea către abstractizare. Criticul enumeră, oferind exemple, câteva modalităţi de sensibilizare a cuvântului: “alegerea cuvântului celui mai puţin abstract”, utilizarea adjectivelor şi adverbelor - “epitete ornante”, a personificărilor, a comparaţiilor şi a metaforelor. Ideile criticului sunt argumentate cu exemple din operele marilor scriitori universali: Schiller, Victor Hugo, Shakspeare, Horaţiu, Heine.

22. “Comediille d-lui Caragiale” (1885) Comediile domnului Caragiale este o lucrare scrisă din dorinţa de a-l apăra pe I.L. Caragiale de atacurile din presa vremii care-l acuzau de imoralitate (datorată prezenţei unei lumi de joasă speţă în piesele sale: oameni "viţioşi sau proşti", amor nelegiuit etc.). Pornind de la constatarea că tipurile şi situaţiile din sfera timpului, Maiorescu atrage atenţia că artistul recreează realitatea dintr-o perspectivă ideal-artistică, fără nicio preocupare practică. Prin Comediile d-lui I.L. Caragiale criticul îsi propune să explice din punct de vedere estetic raportul dintre artă şi realitatea socială, răspunzând, în acelaşi timp, la întrebarea dacă arta are sau nu o misiune moralizatoare.

23. O altă problemă pusă în discuţie de Maiorescu este cea referitoare la moralitatea comediilor lui Caragiale. Criticul afirmă fără ezitare că arta a avut totdeauna o înaltă misiune morală şi că orice operă artistică adevărată o îndeplineşte, deoarece „Orice emoţiune estetică, fie deşteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stăpânit de ea, pe câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumea ficţiunii ideale”. Pătrunzând în această lume a ficţiunii ideale, omul distruge pentru un moment egoismul, care este izvorul tuturor relelor şi îşi uită interesele individuale. Pornind de la opera lui I.L. Caragiale, el demontează acuzatiile aduse pieselor dramaturgului şi apelând la opera acestuia, îşi construieşte argumentaţia pe baza unor idei filozofice pe care le stăpâneşte foarte bine.

24. “Eminescu şi poeziile lui” Studiul „Eminescu şi poeziile lui” de Titu Maiorescu publicat în anul în care Eminescu îşi încheia existenţa (1889). Maiorescu porneşte de la constatarea că tânăra generaţie „se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu”. În prima parte Maiorescu analizează personalitatea poetului explicând-o prin firea lui „Ce a fost şi a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut”. În partea a doua criticul examinează cultura poetului arătând că: „Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi”. Poeziile lui Eminescu exprimă „o intuiţie a naturii sub formă descriptivă, o simţire de amor uneori veselă, adeseori melancolică”. În acest studiu toată fiinţa lui Eminescu este adunată într-o formulă memorabilă: „Poetul e din naştere, fără îndoială”. Prin obiectivitate, rigoare, clarviziune şi detaşare, autorul ne oferă o imagine convingătoare a personalităţii celui mai mare poet român concluzionând că literatura secolului al XX-lea se află sub influenţa liricii eminesciene.

25. “Beţia de cuvinte”(1873) În “Beţia de cuvinte”(1873), ţinta polemicii este “Revista Contimporană” care lăuda unii autori mediocri. Aceştia, pentru a exprima o singură idee, foloseau o inşiruire de sinonime fără rost. Titu Maiorescu ridiculizează discrepanţa dintre formă şi fond. Acest studiu este subintitulat “Studiu de patologie literară”. Din acel moment, ziaristica noastră nu a mai fost privită doar prin prisma opiniilor exprimate, ci şi a modului în care acestea erau exprimate. Titu Maiorescu pornea ofensiva împotriva celor ce denaturau “spiritul propriu naţional”, care „nu par a avea conştiinţa răului, ci răspândesc încrederea de a fi cei mai buni stilişti ai literaturii române", cu armele omului de ştiinţă, cu rigoarea în demonstraţie, ce a fost caracteristică profesorului de logică şi, bineînţeles, criticului, atunci când devierile stilistice îmbrăcau formele ,patologiei literare". Atacul începe în gama pamfletului, citându-l pe Darwin, care vorbeste despre “ameţeala artificială" observată în regnul animal. Demonstraţia nu se abate de la această premisă, urmărind “simptomele patologice ale ameţelii produse prin întrebuinţarea nefirească a cuvintelor", care ,,ni se înfăţişează treptat, după intensitatea îmbolnăvirii": “Darwin ne spune că multe soiuri de maimuţe au aplecare spre băutura ceaiului, a cafelei şi a spirtoaselor; “ele sunt în stare, zice el, să fumeze şi tutun cu multă plăcere, precum însumi am văzut.

26. Acest studiu reprezintă, deopotrivă, modelul unei analize stilistice laborioase care disecă fiecare exemplu, dar şi al unui pamflet care, prin comparaţia pe care o face chiar de la început, caută să înscrie obiectul atacului său într-o zonă ridicolă. Titu Maiorescu avea, din toate punctele de vedere, autoritatea să ducă această ofensivă, deoarece stilul scrierilor sale, în mare majoritate polemice, împotriva atâtor direcţii greşite ale culturii noastre din acea vreme, vădeşte rigoare, economie de mijloace, rostiri sentenţioase, un vocabular care nu ceda curentelor lingvistice artificiale din acea vreme. Toate aceste înzestrări au făcut ca ceea ce a scris atunci Titu Maiorescu să capete valoarea unor adevăruri cu caracter peren. Un exemplu îl reprezintă textul în care a fost formulată ceea ce s-a numit de atunci (din 1868) şi a rămas până în prezent ,teoria fără fond". Expusă în studiul “În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, demonstrarea teoriei care a marcat gândirea socială românească ocupă un spaţiu extrem de restrâns, fiind un model de conciziune, de esenţializare stilistică. Frazele au o simetrie perfectă în alcătuirea lor riguroasă, repetiţiile au o valoare stilistică , ca apoi să se arate, ca o încununare negativă, la ceea ce s-a ajuns. Exemplele sunt luate din viaţa de fiecare zi, sunt concrete, şi accentuările prin câteva cuvinte vin să pună în evidenţă o stare de fapt ce nu poate să fie contestată. Cea de-a doua reacţie împotriva stilului artificial, grandilocvent, a “beţiei de cuvinte", a vocabularului preţios şi pretenţios, împovărat de expresii şi cuvinte preluate fie din latină, fie din limbi străine, a fost de esenţă satirică şi aparţine lui Caragiale. Se integrează universului parodic al marelui scriitor şi va fi studiat la capitolul celui ce are o importanţă covârşitoare în evoluţia stilisticii presei româneşti.

27. De la epoca fondatorilor titanici la epoca specialiştilor Conjunctura pe care o avem în vedere este aceea a trecerii de la paşoptism la junimism, în perioada 1859-1866. Este intervalul în care se modifică nu numai structurile politice, dar şi strategia globală a modernizării. Acest fapt este vizibil în atitudinile elitei culturale şi politice faţă de sarcinile istorice ale momentului. Din acţiunea concertată a paşoptiştilor, ce duce la Unirea Principatelor, rezultă însă şi o juxtapunere de planuri şi de obiective, o coexistenţă de stiluri, curente de gândire, ideologii, metodologii, directive estetice şi politice, imposibil de repartizat pe o scară a succesiunilor, precum în Occident. Ele se actualizează aproape concomitent, în funcţie de obiective şi direcţii de acţiune, într-o perioadă aglomerată, de câteva decenii, 1821-1859: luminism, raţionalism, romantism, neoclasicism, umanism, realism, liberalism, idealism social, mesianism utopic şi naţional, providenţialism, evoluţionism, istorism, pozitivism etc. De aici rezultă titanismul personalităţilor care trebuiau să răspundă la solicitări divergente, să umple "golurile” culturii române. E o sforţare titanică a spiritului românesc de a nu pierde cursa modernităţii, de a se sincroniza cu ritmul lumii europene. Mircea Eliade sintetizează paradigma specifică a acestei "culturi eroice”, care reactualiza modelul Cantemir (el însuşi apărut la capătul unui secol de cultură eroică, secolul al XVII-lea, după care va urma desincronizarea produsă de secolul fanariot).

28. Deşi titanismul, enciclopedismul şi profetismul naţional sunt caracteristici dominante ale întregului secol al XIX-lea, totuşi, odată ce unda paşoptismului mesianic se stinge treptat, după 1860 asistăm la o diminuare a acestui tip de personalitate intelectuală în favoarea “specialiştilor” ce se afirmă într-un câmp restrâns al culturii, explorându-l în adâncime. Apar economişti de profesie, istorici specializaţi în raport cu anumite teme şi epoci, savanţi ce explorează un domeniu particular al ştiinţelor naturale, scriitori care se specializează într-un gen anumit (proză, poezie, dramaturgie etc.) şi care nu mai au veleităţi de oameni politici. Formula de personalitate titanică se prelungeşte (vezi Hasdeu şi Eminescu), dar nu mai e dominantă. Necesităţile interioare ale culturii române impuneau acum o disociere a sferelor de activitate, a valorilor şi a sferelor culturale, idee promovată şi de Maiorescu, care a transformat-o într-un instrument eficace al faimoasei sale acţiuni critice.

29. Bibliografie: -Titu Maiorescu, În contra direcţiei de astăzi în cultura română, în Opere, 1978; - Grigore Georgiu, Istoria Culturii Române Moderne, Bucuresti, 2000.