STUDIEREA Ş I APROFUNDAREA DIVERSELOR ASPECTE Ş I PROBLEME LA DOINA „FRUNZĂ VERDE MAGHERAN...”

1. Cine este chemat la o slujbă, să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii, să se ţină de învăţătură. (Romani 12:7) „FRUNZĂ VERDE MAGHERAN...” — comentariu literar — STUDIEREA ŞI APROFUNDAREA DIVERSELOR ASPECTE ŞI PROBLEME LA DOINA „FRUNZĂ VERDE MAGHERAN...” Lecţii recapitulative pentru elevii din clasa a VIII-a Prof. IOAN HAPCA

2. Creaţia populară „Frunză verde magheran...” face parte din creaţia de poezii populare publicată de Vasile Alecsandri şi este inclusă în partea intitulată „Doine din Ţara Românească" sub titlul „Mehedinţeanul”, cu numărul LV. Ea este o doină de haiducie în care poetul popular îşi exprimă în mod direct admiraţia faţă de vitejia şi curajul haiducului, faţă de dorinţa acestuia de a se alătura celor care luptă pentru libertate socială şi naţională. Doina începe, în cea mai bună tradiţie a liricii noastre populare, prin expresia „frunză verde magheran", şi este structurată în două părti, cea de-a doua parte fiind marcată tot de o construcţie specifică: „Frunză verde păducel". admiraţia faţă de vitejia şi curajul haiducului

3. Deşi doina este localizată prin câteva elemente lexicale („mehedinţean", „Olt.'', „mehedinţi", „Tudor", „mehedinţel", „Dunărea"), aspectele de viaţa la care ea se referă sunt generale — haiducia văzută ca un fenomen social, ca o formă de rezistenţă şi luptă pentru libertate. În prima parte, eul liric se confesează, îşi dezvăluie originea marcată de o latură reală, concretă a existenţei, dar şi de alta fabuloasă, izvorâtă din legătura cu natura si în care rezidă calităţile lui deosebite: „Sunt născut pe frunzi de fag / Ca să fiu la lume drag./ Şi-s scăldat de mic în Olt, / Să mă fac viteaz de tot / Şi-s frecat cu busuioc,/ Să am zile cu noroc.” haiducia văzută ca un fenomen social

4. Urmarea firească a acestei legături intime cu natura este, mai târziu, haiducia, căci în mijlocul munţilor şi al codrilor voinicul îşi împlineşte şi îşi manifestă personalitatea şi menirea: „Apoi m-am lăsat în vale / Cu trei rânduri de pistoale, / Ş-am ajuns un voinicel / Cu inima de oţel.” Trecerea către partea a doua a doinei este realizată printr-o exclamaţie retorică („Aoleo! Ce foc de dor!”) prin care eul liric îşi exprimă satisfacţia, bucuria şi speranţa că va avea posibilitatea să se alăture lui „badea Tudor”. De aceea, în cea de-a doua parte, care începe cu expresia „Frunză verde păducel”, este evidenţiată adeziunea totală a haiducului faţă de mişcarea lui Tudor Vladimirescu, în slujba căreia îşi va pune toate calităţile - curajul, priceperea în mânuirea puştii, rapiditatea în luptă, spiritul de sacrificiu: „Un şoiman mehedinţel,/ Care ştie să chitească / Rândunica s-o lovească, / Şi mai ştie de călare / Să se lupte-n fuga mare./ Şi mai ştie să înoate/ Vâslind Dunărea din coate. satisfacţia, bucuria şi speranţa

5. Doina se încheie cu aceeaşi exclamaţie retorică prin care este marcat şi sfârşitul primei părţi („Aoleo!”), ea dobândind astfel, în primul rând, o perfectă unitate compoziţională. De asemenea, reluarea exclamaţiei la finalul fiecărei părţi duce la creşterea dramatismului comunicării unor sentimente, la evidenţierea profunzimii acestora. Ideea de dramatism, de potenţare a trăirilor sufleteşti este accentuată şi de prezenţa expresiilor „ce foc de dor”, „mă arde focul”, „ţipă sufletul în mine”, alăturate exclamaţiei „Aoleo!”, care, în final, se şi repetă. creşterea dramatismului comunicării

6. Sentimentul predominant este dorinţa arzătoare de libertate a haiducului, căruia i se alătură ataşamentul total şi necondiţionat faţă de cei care luptă pentru neatârnare naţională şi dreptate socială, de aici izvorând şi un sentiment de bucurie sinceră, nereţinută. Pe lângă aceste sentimente sunt evidente şi mândria de a fi haiduc şi conştiinţa de sine a voinicului, care se autodefineşte prin raportare la natură şi la lumea înconjurătoare. Nu e nimic arogant în această atitudine pentru că însuşirile enumerate sunt, de fapt, ale fiecărui haiduc, şi astfel se conturează un portret tipic, care urmează unei interogaţii tot cu caracter general: „Cine-a merge după el?/ Un şoiman mehedinţel,/ Care ştie să chitească/ Rândunica s-o lovească [...]”. dorinţa arzătoare de libertate a haiducului

7. Toate sentimentele amintite şi însuşirile haiducului sunt exprimate cu o forţă impresionantă şi o diversitate de procedee artistice. Se întâlnesc astfel forme de superlativ absolut realizate în mod expresiv („viteaz de tot”, „ce foc de dor”), repetarea exclamaţiei retorice „Aoleo”, epitetul metaforic „cu inima de oţel”, forma inversă a verbului la viitor, „veni-va", diminutivele „voinicel”, „mehedinţel”, precum şi substantivul comun „badea”, asociat celui propriu - „Tudor”, creându-se astfel impresia unei atmosfere de comunicare intimă, de apropiere sufletească. o diversitate de procedee artistice

8. Se remarcă pronunţatul caracter liric al textului poetic, nu numai prin mijloacele menţionate anterior, ci şi prin folosirea unor verbe la persoana I singular („sunt”, „să fiu”, „să mă fac”, „am crescut”, „am ajuns” etc.) şi a pronumelor reflexive şi personale la aceleaşi categorii gramaticale („mă”, „m-", „-mi”, „în mine”), procedee prin care eul liric îşi dezvăluie trăirile. Poezia are un ritm trohaic, o rimă împerecheată sau pereche şi măsura de 7-8 silabe. o diversitate de procedee artistice

9. Ca în orice creaţie populară, în aceasta doină se constată o împletire a diferitelor motive folclorice (legătura om-natură, motivul codrului, motivul haiduciei, al dorului, al norocului, dezvoltate prin procedee specifice creaţiei populare literare - paralelismul sintactic, acumulările verbale, gradarea ascendentă a sentimentelor etc. Prin valoarea ei estetică, prin simplitatea formei şi prin sinceritatea sentimentelor exprimate şi această doină dovedeşte, alături de alte creaţii folclorice româneşti, valoarea şi originalitatea literaturii noastre populare. o împletire a diferitelor motive folclorice

10. Poporul român este creatorul unui adevărat tezaur artistic, în cadrul căruia un loc aparte îl ocupă doinele, creaţii populare lirice care exprimă o varietate de sentimente deosebit de puternice. În această specie se încadrează şi poezia „Frunză verde magheran...” , deoarece s-a transmis pe cale orală din generaţie în generaţie şi are un autor anonim care îşi exprimă direct, ca în orice operă lirică, trăirile sale: dorinţa de libertate şi de dreptate socială, ataşamentul faţă de aceste idei din care izvorăşte un sentiment de bucurie sinceră, nereţinută. Aceste sentimente sunt deosebit de puternice, iar profunzimea lor este ilustrată prin folosirea exclamaţiei retorice „aoleo”, care se repetă şi este însoţită de alte expresii menite să potenţeze sentimentele exprimate: „ce foc de dor”, „mă arde focul”, „ţipă sufletul în mine”. doinele, creaţii populare lirice

11. Caracterul popular al acestei doine este dovedit şi de prezenţa unor cuvinte şi forme populare: „frunzi”, „maica”, „a merge”, „să chitească”, „să cere” etc. şi de elementele de versificaţie specifice creaţiei orale. Se observă astfel că poezia este o doină datorită caracterului ei oral, anonim şi popular, precum şi a diversităţii sentimentelor exprimate şi a profunzimii acestora. caracterul oral, anonim şi popular

12. — specie a genului liric; — în versuri, în general scurtă, astrofică sau cu strofe inegale; — predomină rima pereche sau monorima, care sporesc muzicalitatea; — titlul este lung, fiind, de regulă, primul vers; — eul liric devine, în funcţie de tipul doinei, haiducul, tânărul îndrăgostit, cel ce pleacă la oaste/război, exilatul, fata ce se mărită etc.; Caracteristicile unei doine populare:

13. — deoarece sentimentele nu sunt în realitate separate, tot aşa apar ele şi în doine, unul fiind predominant şi ajutând la categorisirea doinei; — apare, pregnant, comuniunea omului cu natura; — tablourile sunt în general dinamice, pline de viaţă, dezvăluind trăirile intense ale eului liric, prin prezenţa persoanei I singular; Caracteristicile unei doine populare:

14. — se cântă într-un tempo larg, tărăgănat, având drept alte caracteristici următoarele elemente structurale: scara unitonală, uneori redusă la un număr mic de sunete; formule melodice tipice; ritm liber nesimetric, cu o emisiune vocală specifică diferenţiindu-se de la o regiune la alta; versul nu este definitiv legat de o melodie, astfel încât un text poate circula pe mai multe melodii, după cum o melodie poate primi mai multe texte; îmbinarea versurilor cu melodia nu este totuşi, arbitrară, în aceasta constând creaţia decisivă a autorului/autorilor. Caracteristicile unei doine populare:

15. — ca melodie, doina are un caracter unitar, constituind, în unele regiuni (precum Ţara Oaşului sau Maramureşul) unicul tip de melodie cunoscut pentru cântecele profane; — astăzi, ea se mai numeşte şi cântec lung, prelung, de coastă, de frunză şi circulă în toată ţara. Caracteristicile unei doine populare:

16. DESPRE LECŢIILE CUPRINZÂND Doina „ Frunză verde magheran” Concept original şi realizare: Numai pentru UZ INTERN la ŞCOALA CU CLASELE I-VIII Vişeu de Jos ~ Jud. MARAMUREŞ str. Principală, nr. 1111 Tel. 0262-368013 E-mail: ihapca2002@yahoo.com Autor > Prof. IOAN HAPCA

17. Click cu mausul la sfârşitul derulării diapozitivelor