Cancerul şi petalele moarte...

1. Cancerul şi petalele moarte... ... ultimele rânduri ale unui suflet

2. Toată viaţa mea e doar un fum. M-am născut din asta şi acum... Nu pot să renunţ! Fiecare parte din mine e nicotină... Fumez de la 15 ani! Până acum, cănd ... A

3. Mi-au spus că am cancer… Am crezut atunci că lumea nu mai are pentru mine un loc. Eram o parte bolnavă a unei imagini ce se destrăma… Nu mai aveam nimic. Nici măcar o speranţă că voi trăi şi mâine!

4. Amînţeles că eu sunt plămădită din lacrimi şi suferinţă! Mi-am urât viaţa şi tot ce aveam… Eram un suflet întreg într-un corp ce urma să se descompunăşi să moară de cancer! Era tot ce aşteptam de la viitor…

5. Doar că pentru mine nu mai era “mâine”. Nici “azi” nu era decât o amăgire. M-am înecatîn deznadejde. Măînconjura o tăcere rece, nemiloasă… Nu am spus nimănui. Am tăcut! Era destulă suferinţăşi… nu aveam pe nimeni să dezlege tăcerea!

6. Am vrut să renunţ la viaţă. Oricum pentru mine nu mai era viaţă… era un chin ce mă ucidea încet, încet cu fiecare zi. Simţeam cum se scurg clipele, cum voinţa mi se rătăceşte şi mintea mi se întunecă. Nu aş fi vrut decât…să mor!... Să mor, dar nu răpusă de cancer! Şi asta nu se putea…

7. Nu eram însa dispusă să renunţ. Aveam doar 35 de ani şi o alta viaţăînainte, dar ştiam că nu am motive să trăiesc! Nu credeam că voi putea accepta să fiu îngenuncheată de cancer. Nici nu ştiam ce se întampla cu mine…

8. Mi-am amintit însă că am acasă un copil care privind cu ochii mari, speriaţi pe fereastră ar fi aşteptat-o pe “mama”. Cum să-l las să aştepte o fiinţă ce nu s-ar mai fi întors niciodată? Nu era drept!... Era doar un copil, iar eu îi eram mamă!

9. Mi-am învins teama şi am hotărât că trebuie să lupt. Nu aveam de câştigat decât câteva luni şi puţina suferinţă, dar poate era tot ce meritam de la viaţă. Aşteptam să văd ce-mi mai oferea.. Eu eram doar un alt om bolnav ce striga cu glas stins :” AJUTOR!”…

10. Am găsit o mânăîntinsă, care aştepta să ridic fruntea plină de sudoare, să-mi recapăt glasul sugrumat de suferinţăşi să privesc cu ochii închişi spre interiorul meu, să cunosc durerea propriului meu corp…şi să mă ridic pentru a merge mai departe, chiar dacăînsemna să mă târăsc sau să merg în genunchi!

11. Mi-am şters lacrimile ce-mi uscaseră ochii, mi-am spălat chipul sperând că voi spala şi cancerul ce-mi măcina interiorul…

12. …şi am căutat un doctor care să-mi spună ce se întâmpla cu mine. Nu vroiam doar vorbe. Vroiam să văd cu ochii mei. Speram săînţeleg de ce trebuia să mi se întâmple mie asta… De ce? Doar că la aceastăîntrebare nu avea nimeni un răspuns… Mi-au spus însă…

13. ..că celula tumoralămalignă ,canceroasă, este o celulă a organismului, ireversibil îmbolnăvită. Am înţeles atunci că răul este în interiorul meu.

14. Era prea târziu să mai oprească extinderea tumorii. Mi-au spus că diagnosticul precoce măreşte mult posibilităţile supravieţuirii. Eu nu aveam atâtea şanse. Aveam cancer pulmonar.. Nu aveam prea multe şanse...

15. Mi-au cerut să-mi fac o biopsie, aceasta fiind singura metodă capabilă să stabilească un diagnostic de certitudine în cancer. Aveau însă dreptate... A trebuit să urmez un tratament... Fără rezultat! Cancerul este la fel de greu de tratat cum este de definit. Tumorile profunde constituiau o cantradicţie a biopsiei datorită complicaţiilor.

16. Acţiunea chirurgicală mi s-a spus că nu este ideală. Ea implică pierderi de ţesuturi şi organe, dar şi eventuale tulburări funcţionale sau sacrificii estetice. Nu eram dispusă să fac asta. Nu doream să mă uit în oglindă şi să mă urăsc, iar scopul final era incert: vindecarea sau o prelungire a supravieţuirii.

17. Au considerat că este necesar să rămân sub observaţie. Nu vroiam să rămân acolo, speram că pot găsi o altă metodă să supravieţuiesc, dar nu era altă cale. Urma să mi se aplice chimioterapie, iar faptul că eram într-un stadiu avansat trebuia să grăbească lucrurile.

18. Nu aveam însă altă soluţie. Am hotărât să mă întorc în spital... Şi atunci a început chinul... Numai lacrimi ce-mi brăzdau faţa, deznădejde şi o tăcere dureroasă din partea tuturor... Nu putea nimeni să-mi spună că voi muri. Se amăgeau cu vorbe..., dar eu ştiam.

19. Ştiam că va durea, că mă vor chinui. Deşi ei spuneau că mă readuc la viaţă, eu simţeam cum mă ucid... Ajunsesem în spital şi vedeam fiecare reacţie a tratamentului. Mi-era teamăsă mă privesc... Mă încurajau spunându-mi că mai târziu nu se vor mai vedea urmele... Eu ştiam că nu-i aşa, dar hotărâsem să lupt şi nu puteam să renunţ acum.

20. Stăteam pe un pat de spital de câteva luni, dar mi se părea o eternitate. Credeam că nu voi mai pleca niciodată de acolo. Vedeam doar doctorii în halate albe, asistente, injecţii şi... atât. Restul nu mai conta pentru mine...

21. Am găsit ajutor, mi-au întins o mână, dar mă știam singură și nimeni nu-mi puteaspulbera singurătatea… Eram un om condamnat morții și oricât ar fi încercat nu puteau simți ceea ce simțeam eu… Eram jumătate moartă!

22. Fiecare parte din mine se descompunea în fărâme de durere și trupul meu era o rană vie… Eram o ființă ce ar fi vrut să trăiască, dar cineva hotărâse că trebuie să moară și… nu oricum, ci de cancer! Priveam pierdută, absentă într-o lume ce încerca să mă țină în viață, eram un om pierdut în propria-i ființă, pierdut în deznădejde și moarte…

23. Căutam un refugiu, un loc unde să mă ascund de moarte căci simțeam cum mă pierd și cum mă fărâmă boala, dar nu găseam nimic care să-mi aparțină… Îmi rămâneau doar gândurile deznădejdii care-mi sfărâmau inima. Restul era tăcere… o tăcere a mea și a celor din jur.

24. Am început să scriu, dar timpul trecea parcă mai repede și nu mă lăsa să termin. Doctorii continuau să caute soluții, dar eu ajunsesem deja să trăiesc doar pentru mine, pentru fiecare clipă pe care-o simțeam scurgându-se din corp. În fiecare zi credeam că poate aceea era ultima dată când îmi mai tremură mâna pe hârtie, dar nu era așa. Cineva mă lăsa să continui, dar… până când?

25. Într-o zi însă tocul a rămas inert pe hârtie. Nu mai puteam să scriu… Îmi secase glasul, mi se frânsese mâna și acum îmi tremura… Am crezut că va fi o altă perioadă din viața mea ce se mutase în spital, așa că am așteptat să se termine… Am sprijinit tocul pe foaia plină de gânduri și…

26. Au rămas apoi doar lacrimile şi o floare rătăcită pe un mormânt rece... A pierdut lupta cu cancerul. A tăcut nu pentru că nu ar mai fi avut nimic de spus, ci pentru că aşa a decis boala şi voinţa omului nu a putut face nimic... A rămas să contempleze fărâmele unui suflet, lacrimile şi gândurile lui înaintea morţii.

27. Acum, aşa cum s-a scurs prea multă cerneală dintr-o călimară, aşa cum un fluture şi-a frânt aripile în lumina tăcută, aşa şi-a scurs şi viaţa ultimele clipe... Au rămas doar gândurileşi o altă viaţă ce se află departe noi...

28. ...Moartea asta care ne-nsoţeşte de dimineaţa până seara poate va lăsa timpul să sufoce lumea şi nu boala să o macine, căci lacrimile nu şterg durerea unei inimi sănătoase dintr-un corp bolnav! … Şi viaţa unui bolnav e ca o dimineaţă în care zorile n-au răsărit... Poate viaţa ei va fi ultima care se va stingesugrumată de cancer!