REVOLUTIA

1. REVOLUTIA DE LA 1821

2. Cuprins 1 Contextul istoric 2 Programul revoluției 3 Pregătirea revoluției și „Adunarea norodului” 4 Declanșarea revoluției 5 Note și bibliografie

3. Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre evenimentele care au marcat începutul procesului de renaștere națională a României. Revoluția a avut cauze naționale, economice și sociale și, deși a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenția cancelariilor marilor puteri europene situația din Principatele Dunărene și a determinat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote. Tudor Vladimirescu (sau Theodor, așa cum s-a iscălit întotdeauna) s-a născut în satul Vladimir din Gorj, pe la 1780, (data nașterii încă este subiect de controversă istorică), într-o familie de țărani liberi, cu o bună stare materială. A devenit unul dintre reprezentanții tinerei burghezii aflate în plină ascensiune: a fost arendașul mai multor moșii, vătaf de plai (subprefect) de Mehedinți.A participat la războiul ruso-turc din 1806 – 1812 în fruntea unui corp de panduri olteni, fiind decorat cu ordinul „Sfântul Vladimir” clasa a III-a și înălțat la gradul de locotenent. Tudor Vladimirescu

4. 1.Contextul istoric Revoluția română de la 1821 s-a integrat în mișcarile generale sociale și naționale care au zdruncinat continentul european de la vest la est, dar și dincolo de Oceanul Atlantic, în America Latină, la granița dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În toate aceste mișcări revoluționare se disting o serie de țeluri comune – libertate, independență și unitate națională – stipulate și promovate în toată lumea de Revoluția americană de la 1783 și de Revoluția franceză de la1789, dar prezente și în Supplex Libellus Valachorum redactat de Nicolae Ursu în 1784. În sistemul Sfintei Alianțe, închegat în perioada postnapoleoniană a fost o încercare de restaurare a vechilor privilegii aristocratice și de conservare a sferelor de influență imperiale, care, în ciuda unor succese vremelnice, nu a reușit să stăvilească procesul de instaurare a noilor orânduiri liberale, concomitent cu trecerea de la economia de subsistență feudală la economia productivistă capitalistă. Toate mișcările revoluționare ale epocii au fost dominate de obiective sociale sau naționale, sau de o combinație a acestora: abolirea structurilor feudale, înlocuirea autorității absolute a monarhului și a aristocrației, bazată pe religie, prin autoritatea legii, votată într-un parlament, câștigarea independenței și înfăptuirea unității naționale pentru popoarele supuse dominațiilor imperiale sau coloniale.

5. Mișcarea de eliberare a românilor s-a desfășurat în condițiile în care lupta popoarelor balcanice subjugate încă de Înalta Poartă căpăta un nou avânt: sârbii reluau lupta sub conducerea lui Miloș Obrenovici I, grecii din Peloponez și din insulele Mării Egeeuptau pentru independență în 1821, eliberând întreaga Moree (cum i se spunea uneori Peloponezului), Eteriștii se pregăteau să declanșeze marșul spre Dunăre, în teritoriile locuite de bulgari se înmulțeau formele de nesupunere active și lua amploare fenomenul haiduciei, iar albanezii se ridicau la luptă, alăturându-se Eteriei sau sprijinind cu voluntari revoluția lui Tudor Vladimirescu. Războaiele napoleoniene și războiul ruso-turc din 1806– 1812 a influențat într-o anumită măsură, în special din punct de vedere militar, revoluția română de la 1821. Revoluția română de la 1821

6. În Țările Române, puterea suzerană – Imperiul Otoman – impusese la începutul secolului al XVIII-lea înlocuirea domniilor pămantene cu cele ale fanarioților. ŢĂRILE ROMÂNE ÎN PERIOADA REGIMULUI FANARIOT Revoluția română de la 1821 nu a fost o izbucnire spontană, generată de anumiți factori conjucturali, ci a fost expresia nemulțumirilor acumulate la nivelul tuturor structurilor și claselor sociale de-a lungul secolelor al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, generate de grava criză economică și politică în care se aflau Țările Române. Toate clasele și păturile sociale românești – cu excepția unei minorități boierești – erau interesate de schimbarea, în primul rând, a regimului fanariot, care nu era decât o formă deghizată de ingerință a otomanilor în treburile interne ale Munteniei și Moldovei. La 1821, lupta revoluționarilor români a avut un caracter național și social, dar condițiile istorice au impus prioritatea realizării cu prioritate a dezideratelor naționale.

7. 2.Programul revoluției Țelurile revoluției de la 1821 au fost consemnate în diferite acte, începând cu Proclamația de la Padeș și Scrisoarea către Poartă „Cererile norodului românesc” din 23 ianuarie/4 februarie 1821, continuând cu Proclamațiile din 16/28 martie, 20 martie/1 aprilie, al doilea „arzmagzar” către Poartă din 27 martie/8 aprilie și alte scrisori și declarații ale lui Vladimirescu. Din toate documentele reiese că se urmărea realizarea în etape succesive a unor măsuri care să asigure instituirea unei noi ordini sociale și politice și să asigure accesul țării la un statut de mai largă independență. Proclamația din 23/4 martie făcea cunoscută „zdrobirea și încetarea vericăruia jăf și nedreptate ce ați cercat până acum din pricina oblăduitorilor domni ce [...] v-au supt sângele” și anunța o „mare ușurință” în ceea ce priveau „toate celelalte dări și orânduieli”, măsuri care trebuiau să aducă la „scăparea robiei întru care v-ați aflat până acum”. Proclamația de la Padeș

8. În cadrul „Cererilor norodului românesc” (un document care trebuia să devină germenele unei constituții românești), se proclama că „în folosul a toată obștea” să fie instaurată o viață politică și administrativă românească, (prin eliminarea elementulu ifanariot), Cererile...” prevedeau și o reformă a justiției, prin desființarea „legiuirii lui Caragea”, care nu era făcută „cu voința a tot norodul”. Învățământul, care trebuia să cuprindă întreg „tineretul națiunii roe” indiferent de originea socială, trebuia să devină treptat obligatoriu și gratuit. În ceea ce privește țărănimea, se pare că din considerente tactice, Tudor Vladimirescu având nevoie de sprijinul boierilor „făgăduiți”, dar fiind atent și la reacțiile imperiilor vecine, nu a fost abordată problema reformei agricole radicale, care ar fi dus la împropietărirea țăranilor. În schimb, se întărea dreptul clăcașilor pentru folosirea pământului de care fuseseră deposedați în timpul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea. În lupta pe care urma să o poarte, el avea nevoie de sprijinul boierimii, singura forță politică recunoscută de Imperiul Otoman și de celelalte puteri, capabilă să-i susțină demersurile diplomatice. Ioan Gheorghe Caragea

9. 3.Pregătirea revoluției și „Adunarea norodului” Dacă în ceea ce privește înlăturarea domnior fanarioți consensul tuturor claselor și păturilor sociale era asigurat, în ceea ce privește alte prevederi ale programului său Tudor Vladimirescu se putea aștepta la opoziția marilor boieri. Pentru a avea un mijloc de luptă cu marii boieri, dar și pentru a asigura forța militară necesară apărării țării, el s-a grăbit să asigure reorganizarea armatei naționale. Tudor a luat legătura cu șefii mișcării antifanariote dar și cu elementele mișcării Eteria, care plănuia o amplă mișcare împotriva Imperiului Otoman. S-a așteptat momentul potrivit pentru declanșarea mișcării revoluționare romanești. Acesta a fost considerat ca fiind începutul anului 1821, după moartea domnitorului fanariot Alexandru Șuțu (15/27 ianuarie).După ce s-a aflat în strânsă legătură, încă din decembrie 1820, cu boierii din „partida națională”, în frunte cu Grigore Ghica și Barbu Văcărescu, pe 15/27 ianuarie 1821 s-a încheiat un act de colaborare prin care Tudor era desemnat să ridice „norodul la arme [...] pentru obștescul folos”. Alexandru Șuțu Grigore Ghica 

10. Oastea revoluției de la 1821 a fost una de factură țărănească, recrutată din rândurile țăranilor liberi, implicați nu doar în agricultură dar și în negustorie, iar mulți dintre ei și în activitățile militare, care reveneau în alte țări grănicerilor. Revoluția de la 1821 a propulsat pe scena istoriei numeroși comandanți militari promovați exclusiv pentru meritele personale, cei „dintâi conducători de oaste de la noi” în sens modern, după cum aprecia Nicolae Iorga. Dotarea oastei a fost la început precară, prin Proclamația de la Padeș oamenii fiind îndemnați să vină cu propriile arme sau „cu furci de fier și cu lănci”. Dotarea armatei a fost completată după preluarea armamentului și muniției din tabăra contrarevoluționară de la Coțofeni, sau prin preluarea armelor predate de trupele stăpânirii trecute de bunăvoie de partea pandurilor. În afara taberei fortificate de la Țânțăreni și a mănăstirilor oltenești fortificate, un rol important pentru armata revoluționară l-a jucat tabăra fortificată de la Cotroceni. La Cotroceni s-au concentrat majoritatea trupelor revoluționare, aici fiind construită o tabără militară fortificată, prevăzută cu șanțuri de apărare și redute pentru tunuri. în București s-a amenajat un sistem defensiv bazat pe mănăstirile Mihai Vodă, Radu Vodă, Antim și Mănăstirea Mitropoliei, situate în general pe înălțimi ușor de apărat. Transformarea mănăstirilor din zona subcarpatică în tabere fortificate încerca să suplinească lipsa de cetăți a Munteniei. În vederea organizării rezistenței pe termen lung, mănăstirile fortificate ale Olteniei

11. 4.Declanșarea revoluției Duminică 23 ianuarie/4 februarie 1821, la Padeș, Tudor Vladimirescu a lansat chemarea la luptă „către tot norodul omenesc”, care a devenit cunoscută în istorie ca Proclamația de la Padeș. Prin această declarație, poporul era mobilizat la luptă împotriva răului din țară, pentru statornicia unui nou regim politic în țară.Tot la Padeș, Tudor a început activitatea diplomatică menită să împiedice intervenția străină în Muntenia. A adresat memorii mai întâi sultanului, prin intermediul pașalelor de la Dunăre, iar mai apoi împăraților Rusiei și Austriei, care se aflau la Laybach (Ljubiana), la congresul Sfintei Alianțe Tudor, după ce a înfrânt rezistența unora dintre ispravnicii de județe și a unor cete înarmate trimise impotriva sa de stăpânire, a preluat controlul asupra ostirilor fortificate de la Strehaia și Motru, iar pe 4/16 februarie și-a stabilit tabăra la Țânțăreni. Declanșarea pe 22 februarie/6 martie 1821 a mișcării eteriste, ale căror forțe au traversat granițele Moldovei cu aprobarea autotităților țariste, corlată cu ridicarea la luptă a grecilor din Peloponez, coraborată cu declarația riscantă a lui Alexandru Ipsilanti (24 februarie/8 martie), care afirma că se bucură de sprijinul țarului , au dus la precipitarea evenimentelor și complicarea situației mișcării revoluționare Alexandru Ipsilanti

12. La 28 februarie/12 martie, două coloane ale armatei revoluționare roești au plecat spre capitală. Ele s-au unit la Slatina o săptămână mai târziu. S-a pornit din nou în marș către capitală, cu asigurarea flancurilor și a unor trupe de ariergardă și avangardă pe itinerarul Slatina – Șerbănești (Olt) – Tecuci (Teleorman) – Vadu Lat (Girgiu) pe 10/22 martie 1821. Tudor a trimis o delegație Divanului țării cu un memorandum, prin care cerea unirea tuturor forțelor responsabile ale țării. Pe 16/28 martie, la porțile capitalei, la Bolintin Vale, Tudor a lansat o nouă proclamație către bucureșteni, declarând că mișcarea pe care o conducea era menită câștigării „dreptăților cele folositoare la toată obștea”. Pe 17/29 martie, pandurii ajungeau la Ciorogârla, pentru ca a doua zi pe seară să ajungă la Cotroceni, pe atunci în imediata apropiere a Bucureștiului. După ce cu o zi mai înainte dăduse o nouă proclamație prin care cerea tututror cetățenilor țării, indiferent de condiția socială, să se unească pentru „obșteasca fericire”, pe 21 martie/2 aprilie pandurii au intrat triumfal în București. Pe 21 martie/2 aprilie 1821, oastea revoluționară în frunte cu Tudor Vladimirescu a intrat triumfal în București pe Podul Calicilor (Calea Rahovei), primită de o mulțime entuziastă. Tudor va rămâne stăpân pe capitală 15/27 mai, guvernând țara ca un adevărat domnitor, numit cu drag și respect Domnul Tudor.

13. Tratativele s-au încheiat rapid pe 23 martie/4 aprilie, prin semnarea „cărții de adeverire” dată de boieri lui Tudor. Se instituia un regim politic nou, în cadrul căruia acționa o dualitate a puterii: pe de-o parte Tudor, reprezentând „Adunarea norodului”, transformată în organizație politico-militară, deținea conducerea și inițiativa în mai multe domenii printre care politica externă, iar, pe de altă parte, autoritatea reprezentată de „vremelnicească ocârmuire” , cu atribuții politice și administrative. Colaborarea celor două puteri a fost definită în linii generale prin „jurământul lui Tudor” din aceeași zi 23 martie/4 aprilie. Bucureştiul în timpul revoluţiei de la 1821

14. În primăvara lui 1822, de la București și Iași au fost trimise delegații pentru a cere Înaltei Poarți domni pământeni. Din aceste delegații au făcut parte printre alții: Ioniță Sandu Sturdza, un coborâtor al lui Vlad Țepeș, Grigorie Dimitrie Ghica, nepot de frate al decapitatului Grigore Alexandru Ghica al Moldovei  și vornicul Iordache Râșcanu, viitor membru in divanul domnesc al Moldovei. Această acțiune a adus în Moldova, după lunga perioadă fanariotă, din nou un domn pământean în persoana lui Ioniță Sandu Sturdza și în Muntenia pe Grigore al IV-lea Ghica. Deși înfrântă prin intervenția armatelor otomane, Revoluția din 1821 a reușit să determine sfârșitul epocii fanariote prin restabilirea domniilor pământene, lucru care a dus la înlăturarea gravelor prejudicii aduse de Poartă statutului de autonomie a celor două Țări Române. Ioniță Sandu Sturdza Grigore al IV-lea Ghica

15. 5.Note şi bibliografie • http://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C8%9Bia_de_la_1821#cite_note-27 • http://www.google.ro/images?hl=ro&biw=1015&bih=570&gbv=2&tbs=isch%3A1&sa=1&q=Grigore+al+IV-lea+Ghica&btnG=C%C4%83uta%C5%A3i&aq=f&aqi=&aql=&oq • http://www.google.ro/images?hl=ro&biw=1015&bih=570&gbv=2&tbs=isch%3A1&sa=1&q=Ioni%C8%9B%C4%83+Sandu+Sturdza&btnG=C%C4%83uta%C5%A3i&aq=f&aqi=&aql=&oq • http://www.google.ro/images?hl=ro&biw=1015&bih=570&gbv=2&tbs=isch%3A1&sa=1&q=%C2%A0Proclama%C8%9Bia+de+la+Pade%C8%99+1821&aq=f&aqi=&aql=&oq