De ce este necesar sa studiez “Basmul”?

1. De ce este necesar sa studiez “Basmul”?

2. Basmul (din sl. basnŭ: născocire, scornire), numit şi poveste, este alături de povestire, snoavă şi legendă, una dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă din antichitate, răspîndită într-un număr enorm de variante la toate popoarele. Indiferent de tip, basmul diferă de restul scrierilor fantastice, precum nuvela, prin aceea că prezintă evenimente şi personaje ce posedă caracteristici supranaturale, fără a pretinde că acestea sunt reale sau seamănă cu realitatea, miraculosul din basme purtând, astfel, numele de fabulos şi reprezentând, de fapt, un fantastic convenţional, previzibil, ce vine în contrast cu fantasticul autentic modern, unde desfăşurarea epică şi fenomenele prezentate sunt imprevizibile, insolite şi se manifestă în realitatea cotidiană, drept o continuare a ei.

3. Cum se clasifica ? După caracteristicile personajelor, specificul şi tematica acţiunii, predominanţa elementelor miraculoase sau a aspectelor concrete de viaţă, basmele se clasifică în: • fantastice, cele mai semnificative şi mai răspândite, desprinse de regulă din mit, cu o pregnanţă a fenomenelor miraculoase, • animaliere, provenite din dezvoltarea narativă a legendelor totemice despre animale, chiar despre plante sau unele obiecte simbolice, • nuvelistice, având ca punct de pornire snoava, în naraţiune semnalându-se o puternică inserţie a aspectelor reale, concrete de viaţă. După autor, basmele pot fi • populare, creaţie a colectivităţii anonime, • culte, creaţie a unui autor cunoscut.

4. Origini • Despre originea basmelor au existat mai multe teorii, mai importante fiind: teoria mitologică, teoria antropologică, teoria ritualistă şi teoria indianistă. Mitul, istoria sacră, înscrisă în timpul "circular, reversibil şi recuperabil", vorbeşte despre zei, despre fiinţe fantastice cu abilităţi pentru călătorii cosmice şi terestre. Basmul induce şi ideea de lume repetabilă, existentă în tipare arhaice, atemporale, încă de la începutul începuturilor. Unele gesturi sunt magice, cum ar fi scuipatul de trei ori în urmă; la fel, petele de sânge de pe batistă pot arăta că fratele de cruce este mort. PLntele pot adăposti copii: un dafin are în el o fată care iese doar noaptea pentru a culege flori. Zmeii sau balaurii aleargă după carne de om sau o miros de departe când se întorc acasă şi aruncă buzduganul de la distanţă. Unele pedepse, cum ar fi aceea a decapita persoana şi a o arde, aruncând cenuşa în patru direcţii, sunt de certă inspiraţie arhaică, din comunităţile primitive. [1]

5. Teoria basmelor • Toate basmele din lume corespund unui set de scheme narative arhetipale. O clasificare extrem de precisă a fost realizată în 1910 de folcloristul finlandez Antti Aarne (1867-1925), completată mai apoi de un american, de Stith Thompson. Clasificarea Aarne-Thompson include azi 2 340 tipuri diferite de basme. • Folcloristul rus Vladimir Propp în studiul „Morfologia basmului“ a aprofundat structura naratologică a basmelor populare ruseşti. Pornind de la clasificarea sa formaliştii ruşi au dezvoltat naratologia, o ştiinţă care studiază elementele din care sunt alcătuite naraţiunile. • Criticul român de literatură, George Călinescu, a studiat basmele în studiul său „Estetica basmului“, cu rezultate mai mult decât meritorii.

6. Basmele şi psihanaliza • Bruno Bettelheim a descris modul in care schemele narative arhetipale pot fi raportate la invarianţi psihici sau psihanalitici autorizând si o reinterpretare a conţinutului lor. Recent a apărut şi opera analitică a Clarissei Pinkola Estés pe un corpus de basme populare, de fabule si de mituri, pornind de la o interpretare psihnalitică dintr-un studiu clasic al lui Carl Gustav Jung a adus o contribuţie semnificativă şi o cheie de lectură contemporană. există două categorii de basme, cele populare, care pot fi culese de un autor oarecare sau de un folclorist sau cele culte, scrise in epoca Romantismului, după modelul basmelor populare cu spridusi. Patrimoniul de basme europene a inceput să se formeze la sfârşitul secolului al XVII lea. Principalii culegatori si adaptatori de basme au fost Charles Perrault (1628-1703), Madame d'Aulnoy, in Franţa, fratii Jacob si Wilhelm Grimm in Germania, Alexandre Nikolaïévitch Afanassiev (1826-1871) în Rusia.

7. Basmele româneşti • Basmele româneşti au intrat în atentia scriitorilor relativ târziu, în epoca marilor clasici şi a Junimii. Atunci foarte activi în culegerea basmelor şi apoi în scrierea unor basme culte au fost scriitorii Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu („Basmul feciorului de împărat fără noroc la vânat“ din eseul „Pseudokynegetikos“), Mihai Eminescu (autorul mai multor basme originale, între care şi Făt Frumos din Tei, Cenuşotca (o variantă a Cenuşăresei), Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale, şi puţin după aceea şi Petre Ispirescu.

8. Bibliografie • Vladimir Propp, „Morfologia basmului“, ed. Points-Seuil, Paris • Bruno Bettelheim, „Psihanaliza basmelor“, ed. Gallimard, Paris • Marie Louise Von Franz (eleva lui Carl Gustav Jung), „Interpretarea basmelor“, „La fontaine de Pierre“, Paris • Carl Gustav Jung, „Vise. Gânduri. Amintiri“. • Carl Gustav Jung, „Arhetipurile şi inconstientul colectiv“ • Carl Gustav Jung, In lumea arhetipurilor • Ion Pachia Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei..., Timişoara, Editura Aethicus, 2003, pp. 50 – 53. • George Călinescu, Estetica basmului, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965. • M. Anghelescu, M. Apolzan, N. Balotă, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Gh. Ceauşescu, M. Duţă, R. Hîncu, A. Mitescu, G. Muntean, M. Novicov, Dinu Pillat, Al. Săndulescu, Roxana Sorescu, Marian Vasile, Ileana Verzea, Mihai Vornicu, Dicţionar de termeni literari (coordonator: Al. Săndulescu), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1976. • Ion Horaţiu Crişan, Spiritualitatea Geto-Dacilor, Buc., Editura Albatros, 1986. • Basmul cu Soarele şi Luna (din basmele timpului şi spaţiului – antologie, prefaţă şi bibliografie de Iulian Chivu), Bucureşti, Editura Minerva, 1988.