DEFINIŢII ALE DIFICULTĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

1. DEFINIŢII ALE DIFICULTĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

2. despre dificultăţile de învăţare se vorbeşte doar de prin 1960 • termenul utilizat a fost cel de “dizabilităţi de învăţare” (din engleză – learning disabilities) • înlocuit cu cel de dificultăţi de învăţare • asimilare uşor forţată deoarece o dizabilitate este, în esenţa ei, structural-funcţională şi, de obicei, prealabilă unei dificultăţi • dificultatea este, de cele mai multe ori, o consecinţă în planul performanţei a unei dizabilităţi, dar ea poate apărea şi din multe alte cauze şi motive conjuncturale, incidentale

3. majoritatea definiţiilor elaborate sunt în principal de tip descriptiv, axându-se pe evaluarea performanţei de învăţare a persoanei, în comparaţie cu aşteptările fireşti, îndreptăţite în raport cu acea persoană. • toate definiţiile fac trimitere expresă la copii şi la dificultăţile acestora în învăţarea şcolară • sunt însoţite de nelipsite criterii de excludere, exprimând mai degrabă cu ce nu trebuie confundate d.i., decât ceea ce sunt ele efectiv.

4. S. Kirk, 1962 “o dificultate de învăţare se referă la o întârziere, o tulburare, o dezvoltare încetinită în plan emoţional sau comportamental. Ea nu este însă rezultatul întârzierii mintale, deficienţelor senzoriale sau factorilor culturali şi instrucţionali”.

5. În 1965, Bateman axează problematica d.i. numai pe copii şi pe învăţarea şcolară, introducând totodată un element comparativ-orientativ şi intenţii diagnostice remarcabile • definiţia concepută: “Copiii ce prezintă d.i. sunt aceia care manifestă o discrepanţă educativă semnificativă între potenţialul lor intelectual estimat şi nivelul actual de performanţă, discrepanţa asociabilă cu tulburări bazice în procesele de învăţare care pot fi sau nu conectate cu disfuncţii demonstrabile ale sistemului nervos central, dar care nu sunt consecinţa întârzierii mintale generalizate, carenţelor culturale sau educative, tulburărilor emoţionale severe sau unor deficienţe senzoriale”.

6. Comitetul Interagenţiilor pentru Dificultăţi de Învăţare (1987) din SUA • “Dificultăţile de învăţare sunt un termen generic ce se referă la un grup eterogen de tulburări ce se exprimă prin dificultăţi semnificative în achiziţionarea şi utilizarea receptării şi înţelegerii limbajului, a vorbirii, scrierii, citirii (literizării, silabisirii), a raţionamentului şi abilităţilor matematice, ca şi a unor abilităţi sociale

7. Aceste tulburări sunt intrinseci individului şi se presupune că sunt datorate unor disfuncţii minimale ale sistemului nervos central. • Chiar dacă o problemă de învăţare se poate produce concomitent cu alte condiţii incapacitante evidente (deficienţe senzoriale, motorii, mentale, tulburări emoţionale, comportamentale) sau cu influenţe socio-ambientale negative (carenţe şi diferenţe culturale, însuşire insuficientă sau inadecvată, factori psihogeni) şi mai ales cu tulburări exprimate prin atenţie deficitară, toate acestea putând cauza, la rândul lor dificultăţi de învăţare, o d.i. specifică nu este totuşi rezultatul direct al unor asemenea influenţe sau condiţii”.

8. Abordarea istorică a d.i. Reprezentanţii secolului al XIX-lea : • Gall, cu observaţii asupra persoanelor cu leziuni centrale ce-şi pierdeau vorbirea, dar nu şi scrierea şi gândirea ca atare (1800), • Broca, cu identificarea ariei corticale a producţiei limbajului (1861), • Wernicke, cu localizarea zonei corticale a recepţiei limbajului oral (1876), • Exner şi Dejerine (1891), având contribuţii în stabilirea mecanismelor însuşirii scrisului, respectiv cititului.

9. Secolul al XX-lea • Hinselwood, cu studierea dificultăţilor congenitale pentru lectură (1917), • Orton (1937), cu cercetarea dificultăţilor de grafie şi lexie în studiile consacrate “estrefosimboliei” (scrisul în oglindă), • Strauss şi Werner cu studii asupra copiilor cu leziuni cerebrale ce determină hipermotricitate, probleme de atenţie, distractibilitate şi conduită perseverentă nespecifică (1942). • punctul culminant în momentul propunerii de către Kirk a termenului de “learning disabilities” (1963) şi a definiţiei aferente.

10. 1991, J.K. Torgsen caracteriza anii ’60 ai secolului al XX-lea ca “etapă a naşterii formale a mişcării pentru d.i.”, etapă caracterizată de trei trăsături importante: • stabilirea unei identităţi clare a câmpului d.i. în raport cu alte arii ale educaţiei speciale şi corective; • dezvoltarea unei largi opinii publice favorabile ca bază pentru fondurile băneşti necesare asistării copiilor cu d.i. şi apariţia unor iniţiative legislative favorabile; • iniţierea formării de personal specializat în abordarea, asistarea d.i. şi a unor programe educative specifice.

11. Frecvenţa dificultăţilor de învăţare • d.i. se pot întâlni la orice vârstă (inclusiv în adolescenţă sau la maturitate), • impactul deosebit la copilăria mică şi mijlocie • rezultatele unui screening într-un studiu realizat de Morrison în anii 1988-1989 la copiii de 5-7 ani, relevă că din 1106 copii aflaţi în pragul clasei I, au fost depistaţi 292 cazuri cu risc de a dezvolta d.i ulterioare. • urmăriţi în continuare în clasa I, 204 din aceşti copii au confirmat rezultatele, prezentând reale d.i

12. O medie relativă a diverselor procentaje avansate în diferite studii despre frecvenţa d.i. în rândul copiilor de 6-8 ani se situează undeva spre 15-20% de copii cu d.i. • discrepanţă pe sexe în câmpul frecvenţei d.i.; băieţii prezintă d.i. mai substanţiale şi mai frecvent decât fetele, la aceeaşi vârstă cronologică.

13. Situaţia frecvenţei d.i. diferă de la o ţară la alta, în funcţie de o serie de parametri culturali şi lingvistici. • De exemplu, d.i. referitoare la scris-citit sunt mai frecvente în ţări cu limbi etimologice (limba engleză, franceză), decât în cele cu limbi fonetice, în care corespondenţa fonem-grafem nu pune probleme (italiană, spaniolă, română).

14. la adolescenţi şi adulţi • nu există practic studii sistematice, poate şi pentru că asemenea cazuri sunt greu de urmărit diacronic, pe eşantioane reprezentative, dar şi pentru că inteligenţa socială compensează în parte d.i., deşi acestea persistă, într-un fel sau altul în deficite profesionale şi de integrare generală.