Titu Maiorescu Junimea

1. Marin StefanPopa AndreiNeagu AlexandruDutescu Diana Pascu AlexandruNiculae LaurentiuAlexe Mihai TituMaiorescu Junimea

2. Titu Maiorescu Titu Liviu Maiorescu a fost un academician, avocat, critic literar,eseist,estetician, filosof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministrualRomânieiîntre 1912 şi 1914, ministru de interne, membru fondatoral Academiei Române,personalitate remarcabilă a Românieisfârşitului secolului al XIX-lea şi începutului secolului XX. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza Junimismului politic şi "piatra de fundament" pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici.

3. Biografie Titu Maiorescu (numele său complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al Caransebeşului, Ioan Popazu. Familia Popazu era de la Vălenii de Munte şi, se pare, de origine aromână. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. Teolog prin formaţie (cu studii la Blaj, Pesta, Viena), Ioan Maiorescu se dovedi un liber cugetător. Profesor la Cernăuţi, Craiova, Iaşi, Bucureşti, el rămâne o figură luminoasă a epocii de formare a învăţământului românesc modern. Ioan Maiorescu a fost inspector al şcolilor din Oltenia, profesor la Şcoala Centrală din Craiova. În acest timp, familia lui, constând din soţia, Maria, născută Popasu, şi cei doi copii,Emilia şi Titu, a călătorit la Bucureşti, Braşov, Sibiu şi Blaj, rămânând mai mult timp la Braşov, unde viitorul critic urmează clasa întâi a gimnaziului românesc. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece articole despre români şi redactează memorii în legătură cu problema românească. Revenit în ţară după Unire, a îndeplinit funcţiile de preşedinte al Obşteştii Epitropii, de director al Comisiei Centrale a Principatelor Unite, profesor la „Sfântul Sava“, director al Eforiei Instrucţiunii Publice şi profesor la Şcoala Superioară de Litere din Bucureşti.

4. 9 februarie 1864 – Iniţiază, la Iaşi, „prelecţiunile populare“, cu prilejul cărora va înfiinţa societateaJunimea împreună cuIacob Negruzzi,Petre Carp,Vasile PogorşiTheodor Rosetti. • 1867 – Apare primul studiu de critică literară al lui Titu Maiorescu, Despre poezia română în Convorbiri literare (I), (reluat mai apoi în volumul "Poezia română", sub titlul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867). • 1 martie 1868 – Apare revista Convorbiri literare, organul literar al „Junimii“, în faza ieşeană (1867—1885), avându-l redactor pe Iacob Negruzzi. • 20 iulie 1868 – Titu Maiorescu este numit membru al Societăţii Academice Române. • 1872 –Publică articolul Direcţia nouă în poezia şi proza română. • 1874 –Titu Maiorescu părăseşte Iaşul, stabilindu-se la Bucureşti. Face parte pentru prima oară dintr-un guvern între 7 aprilie şi 29 ianuarie. Se stabileşte definitiv la Bucureşti. • 1876 – Devine ministru la Culte şi Instrucţiune Publică • 1877, martie/iulie – Titu Maiorescu preia conducerea ziarului conservator Timpul. • 1878, ianuarie – Deputat în Parlament. • 1882 – Literatura română şi străinătatea. • 1884, 10 octombrie – Începând cu data de 10 octombrie Titu Maiorescu îşi reia cariera didactică în cadrul Universităţii din Bucureşti • 1886 – În Convorbiri literare (XX) apar articolele Poeţi şi critici • 1887 – Titu Maiorescu se căsătoreşte cu Ana Rosetti. • 1889 – Articolul Eminescu şi poeziile lui este publicat în Convorbiri literare (XXIII). • 1892/1897 – 31 octombrie Titu Maiorescu este ales rector al Universităţii din Bucureşti. • 1912, iulie – Devine Ministru al Justiţiei. • 1913, 29 martie – La 28 martie Titu Maiorescu este numit prim-ministru şi ministru de externe. În această calitate, prezidează conferinţa de pace de la Bucureşti în urma războiului balcanic (iulie). • 1914 – La 4 iunie se retrage din viaţa politică, pronunţându-se în continuare pentru o politică de neutralitate a României. • 18 iunie 1917 – Moare Titu Maiorescu, la vârsta de 77 de ani, în urma unei boli de cord. E înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti.

5. Junimea TituMaiorescu, mentorulJunimii, s-a format in spiritulculturii germane, prinstudii la Vienasiapoi la Paris, si a jucat un rolinsemnat in toateevenimenteleculturalesipoliticesicea de-a douajumatate a secolului al XIX-lea. Bazacriticiimaioresciene a fost, in primul rand, luptapentruadevar, si, ca o prelungire a momentului 1848, luptapentrupropasire culturala. Si Maiorescu a pus accent pecreareauneiliteraturinationale,caresaimpunaprintinutaartistica. Maiorescu s-a opritsiasuprastudiuluigramaticii in scoala; criticul a consideratasemenea ca oricescriitortrebuiesascriepentrupopor: Desprescrierealimbeiromane (1866), Limbaromana in jurnalele din Austria (1868).

6. Inainte de Maiorescu nu se poate vorbi despre principii estetice organizate intr-o forma sistematica, conducatorul Junimii realizand critica de indrumare a literaturii si culturii in ansamblul lor. Cea dintai lucrare de critica literara a lui Maiorescu, studiul O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867, contine asa cum afirma G. Calinescu, “didactic si limpede estetica maioresceana, ramasa neschimbata pe toata intinderea activitatii criticului”. Criticul incepe prin a stabili faptul ca fiecare arta are un material de lucru (sculptura-lemnul sau piatra, pictura-culoarea, muzica-sunetele), numai poezia nu are un material specific, caci cuvintele sunt destinate comunicarii. Rolul poeziei este acela de a destepta “prin cuvintele ei imagini sensibile in fantezia auditoriului”.

7. In conceptia lui Maiorescu, poetul trebuie sa desfasoare o adevarata lupta pentru sesibilizarea cuvantului, care tindea catre abstractizare. Criticul enumera, oferind exemple, cateva modalitati de sensibilizare a cuvantului: “alegerea cuvantului celui mai putin abstract”, utilizarea adjectivelor si adverbelor- “epitete ornante”, a personificarilor, comparatiilor, metaforelor. Ideile criticului sunt argumentate cu exemple din operele marilor scriitori universali: Schiller, Victor Hugo, Shakspeare, Horatiu, Heine. Maiorescu incheie prima parte a studiului prin realizarea unei distinctii clare intre politica, “product al ratiunii” si poezie, “product al fanteziei”. Condamnate de catre critic sunt “poeziile politice” si cele “rele istorice” pentru ca sunt “lipsite de sensibilitate poetica”. In cea de-a doua parte a studiului, “Conditiunea ideala a poeziei”, criticul stabileste ca obiectele politice sunt “iubirea, ura, tristetea, bucuria, disperarea, mania” si nu “cugetarea exclusiv intelectuala”. Un mare pericol pe care maiorescu il sesizeaza este acela al diminutivelor, in care vede o “injosire” a ideilor. Finalul studiului exprima concis principiul critic maiorescian: “O critica serioasa trebuie sa arate modelele bune cate au mai rams si sa le distinga si pe cele rele, curatind astfel literatura de multimea eroilor, sa prepare junei generatiuni un camp liber pentru indreptare”.