Download
1 / 25
E N D
1 DecembrieesteZiua Națională a României, potrivit Constituției din 1991, articolul 12, alineatul 2. Această zi a fost adoptată anterior, prinLegea nr. 10 din 31 iulie 1990, promulgată de președintele Ion Iliescu și publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, fiind o sărbătoare publică a României. Semnificații istorice Anul 1918 reprezintă în istoria poporului român anul triumfului idealului național, anul încununării victorioase a lungului șir de lupte și sacrificii umane și materiale pentru făurirea statului național unitar. Acest proces istoric, desfășurat pe întreg spațiul de locuire românesc, a înregistrat puternice seisme în 1784, 1821, 1848-1849, ca și evenimente cardinale cum ar fi unirea Moldovei și Munteniei în 1859, proclamarea independenței absolute a țării de sub dominația otomană, consfințită pe câmpul de luptă de armata româna în războiul din 1877-1878, precum și adunările reprezentative, democratic alese ale românilor din teritoriile aflate sub stăpânirea străină de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia din 1918. Aceste memorabile momente din 1918 au făcut ca jertfa ostașilor români în primul război mondial să nu fi fost zadarnică.
Ceea ce la 1600 – prin fapta Viteazului – fusese doar o clipă de vis, la 1 Decembrie 1918 devenea cea mai miraculoasă realizare a acestui popor. “În această zi – scria Nicolae Iorga – a sosit un ceas pe care-l așteptăm de veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viață națională, pentru care am muncit și am scris, am luptat și am gândit. A sosit ceasul în care cerem și noi lumii dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre”. Organizați în state separate din punct de vedere politic, amenințați mereu de expansiunea vecinilor mai puternici, cu părți din teritoriul strămoșesc – Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia, Dobrogea – anexate de cele trei mari imperii, otoman, habsburgic (din 1867 austro-ungar) și rus, românii și-au păstrat dintotdeauna conștiința că aparțin aceluiași popor, că au aceiași geneză. Această conștiință a unității de neam a românilor a fost consolidată de permanentele și multiplele relații politice, militare, economice și culturale între țările române de-a lungul întregului ev de mijloc.
Secolul al XIX-lea – denumit și “secolul naționalităților” – a adus în spațiul românesc o nouă realitate, cea a națiunii române, în cadrul căreia s-a cristalizat conștiința unității naționale, a conștiinței destinului comun – trecut, prezent și viitor. Experiența istorică a relevat cu tărie faptul că unitatea politică era singura cale de rezistență în fața presiunilor concentrice covârșitoare ale marilor puteri vecine, că doar ea putea asigura supraviețuirea ființei etnice românești și evoluția nestingherită pe coordonatele progresului. Caracteristica ideologiei generației pașoptiste – cea care a pus bazele statului român modern – și a practicii politice românești a constat în afirmarea permanentă a unei opțiuni fundamentale: refacerea unității de stat pe pământul vechii Dacii. În adâncul inimii fiecărui român – scria Nicolae Bălcescu – era întipărită credința că “mântuirea de orice domnire străină” nu se putea realiza decât “prin unitatea națională”.
Desăvârșirea unității naționale a românilor la sfârșitul primei conflagrații mondiale trebuie înțeleasă ca o firească împlinire ca o necesitate istorică impusă de evoluția statului național și de necesitatea desăvârșirii sale și nu ca urmare a efortului militar al României. Nu primul război mondial a creat România Mare; el a fost doar ocazia. România a intrat în război pentru eliberarea provinciilor asuprite și pentru întregirea țării, idealul Unirii afirmându-se intens prin eforturi, jertfe și eroism pe câmpurile de lupta din Transilvania și Dobrogea, de pe Valea Jiului și de pe Argeș, ca și pe cele de la Mărăști, Mărășești, și Oituz. Sacrificiile națiunii române în campania anilor 1916 și 1917 au fost răsplătite de izbânda idealului național, în condițiile prăbușirii autocrației țariste, urmată de instaurarea regimului comunist și a destrămării monarhiei austro-ungare, precum și al afirmării dreptului popoarelor la autodeterminare pe baza principiului naționalităților.
Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-şi da armătura teritorial-instituţională care este statul naţional. O necesitate istorică – naţiunea trebuie să trăiască într-un stat naţional – s-a dovedit mai puternică decât orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenţă, şi, punând în mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă ca peste toate adversităţile să dea viaţă aspiraţiei sale: statul naţional.”
Cei dintâi care au pus în aplicare dreptul la autodeterminare au fost românii dintre Prut si Nistru. Primul pas a fost făcut la 21 noiembrie/4 decembrie 1917 când Sfatul Țării a proclamat “Republica Democratică Moldovenească” – urmat de cel din 24 ianuarie/6 februarie 1918 când s-a adoptat declarația de independență. Încununarea acestor acțiuni s-a împlinit la 27 martie/9 aprilie 1918, când Sfatul Țării de la Chișinău, ales prin vot universal, direct, egal și secret a decis cu majoritate de voturi unirea cu România a Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) “în hotarele sale dintre Prut, Nistru, Dunăre și Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldave”. Membrii Sfatului Ţării, sala în care s-a semnat Actul Unirii Republicii Democrate Moldovenești (succesoarea guberniei Basarabiei, fostă parte compnentă a Ţării Moldovei) cu Ţara Mamă (România), 27 martie 1918
În perioada 23 – 27 octombrie 1917, consiliul ostăşesc a proclamat autonomia Basarabiei şi formarea Sfatului Ţării ca organ legislativ. Au fost aleşi 44 de deputaţi din rândurile soldaţilor, 36 de deputaţi din partea ţăranilor, 58 de deputaţi fiind aleşi de comisiile comunale şi ale ţinuturilor şi de asociaţiile profesionale. Din totalul de 156 deputaţi, 105 erau români, 15 ucrainieni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec. Prima şedinţă a Sfatului Ţării a avut loc la data de 21 noiembrie/4 decembrie 1917 şi a fost ales ca preşedinte Ion Inculeţ. În decursul existenţei sale, Sfatul Ţării s-a întrunit în două sesiuni (cu 83 de şedinţe plenare şi două şedinţe particulare). Prima sesiune a fost pregătită de Biroul de organizare al Sfatului Ţării şi s-a desfăşurat în perioada 21 noiembrie 1917 - 28 mai 1918, iar cea de-a doua sesiune, a fost convocată prin Înalt Decret Regal, ţinându-şi lucrările între 25-27 noiembrie 1918.
După ce la data de 2 martie 1918, Ion Inculeţ şi-a dat demisia din conducerea Sfatului Ţării, fiind numit ca ministru fără portofoliu pentru Basarabia, a fost numit ca preşedinte al Sfatului Ţării omul politic Constantin Stere (2 aprilie 1918 - 25 noiembrie 1918) şi apoi Pantelimon Halippa (25-27 noiembrie 1918). La data de 27 noiembrie 1918, Sfatul Ţării s-a autodizolvat.
Actul Unirii Basarabiei cu Ţara, votat de Sfatul Ţării la 27 martie 1918 În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România. Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna! Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan
Armata română care, la începutul anului 1918, intrase în Basarabia nu a exercitat nici un fel de presiune asupra membrilor Sfatului Țării și n-a instalat un regim de dictatură militară. Ea a fost chemată numai pentru restabilirea ordinii și a liniștei, pentru protejarea regimului legal constituit al Republicii Moldovenești, pentru paza depozitelor militare de alimente și armament românești – create acolo în timpul refugiului în Moldova – și a căilor de comunicații. Prezența militară românească a reușit să împiedice acțiunile bolșevicilor, ce urmăreau instaurarea puterii sovietice în Basarabia. Același rol de protecție l-au îndeplinit și trupele române intrate în Bucovina la cererea Consiliului Național Român, ca urmare a dezordinilor provocate de retragerea unităților militare austriece și a bandelor de ucraineni, împiedicând totodată intențiile Consiliului Național Ucrainean de a alipi nordul Bucovinei la Ucraina. Intervenția armatei române s-a făcut după ce Constituanta – adunare din 14/27 octombrie 1918 – a decis “unirea Bucovinei integrale cu celelalte Țări românești într-un stat național independent, în deplină solidaritate cu românii din Transilvania și Ungaria”.
Actul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918 a fost gândit la Iaşi, oraş care a fost capitala de facto a României, după anul 1916. În Palatul Roznovanu îşi avea biroul Regele Ferdinand, tot acolo se întrunea Consiliul de Război, iar în Aula Universităţii Alexandru Ioan Cuza îşi desfăşura şedinţele Guvernul României. În cei doi ani petrecuţi la Iaşi de către conducerea ţării a fost desfăşurată o intensă activitate diplomatică având un singur scop: reîntregirea României Mari. Astfel, pe 1 martie 1918, elitele politice de pe ambele maluri ale Prutului se întâlneau la Iaşi, unde aveau să cadă de acord asupra unirii cu Basarabia. În cadrul şedinţei guvernului de la Iaşi din 23 martie s-a decis trimiterea unei delegaţii la Chişinău, care să supună chestiunea unirii în Sfatul Ţării, unire care va fi înfăptuită pe 27 martie 1918.
În noiembrie, acelaşi an, o delegaţie a oamenilor politici bucovineni a mers la Iaşi, unde a remis regelui Ferdinand I actul unirii Bucovinei cu România. La 18 decembrie era promulgat decretul lege pentru consfinţirea unirii Bucovinei. Iată, deci, cum România se întregea, pas cu pas, prin intermediul Iaşului. Un singur “of” mai aveau românii: unirea cu Transilvania! Astfel, la 1 decembrie 1918, deputaţii Adunării Românilor din Transilvania şi Ungaria decid, în unanimitate, unirea Transilvaniei cu România, Iar Nicolae Iorga descria astfel epopeea Unirii create la Iaşi: “Pentru vechea capitală a Moldovei se încheie un capitol de istorie. Pe pământul binecuvântat al Moldovei, în cetatea lui Ştefan cel Mare şi a lui Cuza Vodă, Regele şi Regina au trăit zilele cele mai grele, dar şi cele mai mari din viaţa poporului român!”
La 1 Decembrie 1918, în inima Transilvaniei, la Alba Iulia, votul Marii Adunări Naționale pentru unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, aclamat de o impresionantă adunare populară, încununa celelalte acte de unire de la Chișinău (27 martie/9 aprilie 1918) și Cernăuți (15/28 noiembrie 1918) prin care Basarabia și Bucovina reveneau în hotarele României. Această Românie, în granițele sale firești, s-a făcut de la sine, peste îndoielile și erorile clasei politice, ajutată ce-i drept și de un nemărginit noroc” – datorat destrămării concomitente a celor două imperii rus și austro-ungar ce înglobau ambele teritorii românești, după cum scria unul dintre artizanii Unirii, generalul Radu R. Rosetti. Adunările reprezentative și organele lor – Sfatul Țării, Consiliul Național Român din Bucovina, Consiliul Național Român Central – prin hotărârile lor liber consimțite au exprimat năzuințele poporului român înfăptuind unirea provinciilor românești cu patria mamă într-un cadru democratic, prin acte de voință liber exprimate, pe teritoriu românesc, înainte ca pacea să pună capăt formal – prin tratate internaționale – primului război mondial.
Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia La 1 decembrie 1918, Adunarea Națională de la Alba Iulia, constituită din 1228 delegați, și sprijinită de peste 100.000 de persoane adunate la eveniment din toate colțurile Ardealului și Banatului, a adoptat o Rezoluțiune care consfințește unirea tuturor românilor din Transilvania și întreg Banatul (cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre) cu România. Majoritatea membrilor Consiliului Dirigent al Transilvaniei, decembrie 1918. Primul din stânga, jos, este Alexandru Vaida - Voievod, iar al treilea, Iuliu Maniu.
Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională, proclama: Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc. Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.
Rezoluţia Unirii e citită de Vasile Goldiş la Alba Iulia, 1 decembrie 1918: „Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre.” Iuliu Maniu (1873-1953) a fost unul din marii oameni de Stat pe care i-a avut Romania. A fost ales in 1906 Deputat in Parlamentul de la Budapesta, in Imperiul Austro-Ungar. Prinmuncă, hotărâre dar şi talent oratoric, s-a impus ca un om politic de succes. Intransigenţa fermă faţă de pretenţiileaustro-ungareîn cadruldiscuţiilorreferitoare la Transilvania a mobilizatşi mai multpopulaţia româneascădinregiune.
S-a ajunsastfel la momentul1 Decembrie 1918, cu Adunarea Naţională de la Alba-Iulia, când s-a proclamat Unirea Ardealului cu România. Din echipa lui Maniu au făcut parte Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiş şi mulţi alţii. Alexandru Vaida-Voevod Legea Unirii, promulgată de Regele Ferdinand la doar câteva zile de la Unire (11 decembrie 1918) a fost contrasemnată, printre alții, și de marele om politic Ion I. C. (Ionel) Brătianu, liberal și oponent al lui Maniu. Dinastia Brătienilor a fost una foarte benefică pentru România.
Legea Unirii a fost ratificată prin Decretul - Lege No. 3631 din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I și votată de Adunarea Deputaților în ședința din 29 decembrie 1918, în unanimitate. Provinciile românești s-au unit sub sceptrul Regelui Ferdinand I “Întregitorul”. Al doilea Rege al României a domnit între anii 1914-1927 și a continuat opera de modernizare a țării începută de predecesorul sau, Carol I. Soția sa, Regina Maria, a fost un excelent diplomat și o adevărată vedetă la vremea ei, atât în Europa, cât și peste Ocean. A fost foarte iubită de români, însă după moartea soțului, a intrat pe mâna fiului său, Carol al II-lea, care a marginalizat-o. A murit în 1938.
Înfăptuirea statului național a permis națiunii române să-și pună în valoare energiile, capacitățile sale creatoare în slujba progresului economic al dezvoltării științei, învățământului și culturii. Evoluând în cadrul regimului de democrație parlamentară, România s-a înscris în anii interbelici pe traiectoria unei vieți moderne, aducându-și pe plan internațional o contribuție substanțială la opera de pace și securitate. Ziua de 1 decembrie 1918 marchează bilanțul luptei românilor pentru întregire statală, care vine să încununeze precedentele acțiuni ale fraților din Basarabia (27 martie 1918) și Bucovina (15 / 28 noiembrie 1918). Poporul român a valorificat conjunctura internațională creată în urma Primului Război Mondial și a știut să se afirme în contextul mișcării de eliberare a popoarelor și al victoriei principiului naționalităților în Europa.
…Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit.
Unirea de la 1 decembrie 1918 in presa vremii Carte poştală emisă cca. 1918–1919 pentru a sărbători Unirea. A se observa traseul ciudat al graniţei de vest a ţării: este cuprins întreg Maramureşul, o parte mai mare a Crişanei, cu posibilitatea extinderii Banatului până la Tisa și Dunăre. Granițele definitive vor fi stabilite abia în 1920.
Hai să dăm mânăcu mână Cei cu inima română Sărbătoarea săunească Toatăsuflareaomenească . La multi ani române !
