Mass-media şi manipularea. Etica mass-media. O cercetare de etică aplicată

1. UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI Facultatea de Filosofie Mass-media şi manipularea. Etica mass-media. O cercetare de etică aplicată Prof. Coordonator: Prof. Univ. Dr. Valentin Mureşan Doctorand: Melania Vergu

2. De ce această temă ? • din nevoia autorului de a-și clarifica propriul statut și de a inventaria propriile-i probleme; • înțelegerea rolului mass-media; • reflecția asupra relației jurnalistului cu teoria etică, cu filosofia morală. ZIARISTUL ESTE CONȘTIENT CĂ FACE DELIBERARE ETICĂ ATUNCI CÂND EMITE JUDECĂȚI DE VALOARE?

3. NU Răspunsul la această întrebare: pentru că: • Formarea sa profesională nu-i favorizează cunoșterea teoriei etice Kant, Aristotel și Mill - în afara cadrului deliberării profesionale a jurnaliștilor • Relațiile profesionale din redacții Regula de bază – aprecierea șefului și a publicului Manipularea găsesște terenul prielnic de manifestare în aceste condiții • Ritmul infernal al exarcitării profesiei Ratingul, audiența, întâietatea Absența exercițiului etic din redacțiile organzațiilor de media Jurnalistul – un manipulator de cuvinte, idei, sentimente, atitudini, convingeri – poartă răspunderea socială şi morală atunci când societatea căreia îi aparţine îşi pierde reperele? Idealul profesional poate fi atins doar în teorie?

4. Structura lucrării: 4 secțiuni Secțiunea I - Introducerea • Demers specific media nord americane și vest europene. În România este o premieră; • Familiarizarea cu evoluția, funcția, rolul și efectele mass-media. Secțiunea III – Manipularea prin mass-media • Definirea conceptelor: manipulare, persuasiune, propagandă, influențare; • Natura și receptarea manipulării; • O nouă tipologie a manipulării prin mass-media; • Clasificarea tehnicilor de manipulare în funcție de mesaj, canal și relația cu publicul. Secțiunea II – Fundal filosofic • Absolut obligatoriu într-un demers de înțelegere, definire a conceptelor, teoriilor, punctelor de vedere; • De la definiție – morala, etica – la prezența teoriei în etica aplicată; • Instrumentele managementului etic: coduri, comisii de etică, birou de etică, trainig etic; • Principiile și regulile morale și transpunerea lor în coduri etice; • Studiul empiric privind Managementul eticii în organizațiile de media din România.

5. Secțiunea IV – Încotro? Există soluții? • Răspuns întrebărilor din argument; • O nouă abordare pe care ar trebui să o urmărească etica jurnalismului odată cu apariția new-media; • Jurnalismul de mâine – al atașamentului cetățenesc; • Ce jurnalism se practică în România? • Recomandări destinate: • Mediului academic; • Practicii jurnalistice; • Organizațiilor de media; • Asociațiilor profesionale ale jurnaliștilor.

6. SECŢIUNEA I

7. 490 î.e.n. Nenikikamen Pheidippides Marathon (42,195 km) De la Marathon la iPod Strămoșul media? În 20 de ani: • De la satul planetar al lui Marshall McLuhan – masificare • La demasificare - Al treilea val – Alvin Tofler. Blogul și jurnalismul on line. • 1900 – Mijloace de comunicare în masă; • Comunicarea de masă: E, R, M + Suportul mesajului, ritmicitatea, sistematizarea și diversificarea mesajului; • Epoca semnelor și semnalelor, vorbirii și limbajului, scrisului, tiparului, mijloacelor de comunicare în masă, mijloacelor de comunicare computerizate; • Teorii ale comunicării de masă – Melvin L. DeFleur, Sandra Rokeach • 1834 – ziarul pentru mase New York City; • 1920 – apariția radioului; • 1940 – apariția televiziunii; • 1970 – finalizarea procesului de masificare a noilor mijloace de comunicare în SUA.

8. De la Marathon la iPod • Impactul media asupra individului și a societății; • Pozițiile sociologiei mass-media: • Țapul ispășitor; • Puterea nelimitată; • Slujitorii și salvatorii noștri. • Saricinile cercetării teoretice: • Explicarea naturii elementare a procesului de comunicare umană; • Fixarea locului acesteia și a naturii mijloacelor extrem de complexe; • Consecințele administrării mass-media în condiții diferite de proprietate și control.

9. De la MarathonlaiPod • Sarcinile evaluării influenței mass-media: • Impactul societăţii asupra mass-media; • Modul în care are loc comunicarea de masă (dacă diferă ea doar în principiu sau doar în detaliu faţă de comunicarea directă, interpersonală); • Impactul acesteia asupra individului (inferenţele mass-media atât din punct de vedere psihologic, social, cât şi cultural). Constatare finală. Dezvoltarea istorică a mijloacelor de comunicare în masă s-a produs mai lent la început, la intervale mai mari de timp, apoi cu mai multă rapiditate. Cele mai noi mijloace de comunicare în masă aproape depăşesc cercetările privind efectele lor asupra receptorilor. Acţiunea concomitentă a noilor media face şi mai dificilă cercetarea impactului asupra utilizatorilor.

10. Funcțiile și rolul mass-media • H. Lasswell, părinte al tipologiei funcţiilor: • supravegherea mediului înconjurător; • corelarea diferitelor părţi ale societăţii; • transmiterea tradiţiilor de la o generaţie la alta. Această tipologie are în vedere componenta puternică de socializare, rolul social al noilor mijloace de comunicare pe care cercetarea mass-media a semnalat-o la începuturile sale. • Nuanţarea acestor trei funcţii de către Ch. R. Wright, prin implicarea distincţiilor formulate de R. K. Merton, a dus la apariţia unei scheme de analiză ce propune atât înţelegerea funcţiilor, cât şi a disfuncţiilor mass-media, dar şi decelarea acestor funcţii într-o manieră manifestă sau latentă. În „Introducerea în sistemul mass-media”, Mihai Coman propune o repliere a tuturor terminologiilor şi tipologiilor funcţiilor mass-media, repliere ce ar avea rostul de a oferi un instrument mult mai flexibil pentru ca orice persoană mai puţin familiarizată cu cercetarea să poată înţelege totuşi mai uşor în ce ar consta, şi câte sunt, de fapt, funcţiile mass-media. Astfel, Mihai Coman enumeră (Introducere în sistemul mass-media, Polirom, 1999, p. 72-84): • funcţia de informare; funcţia de interpretare; funcţia de legătură; funcţia de culturalizare; funcţia de divertisment.

11. Rolul mass-media în societate „Afacerea Watergate” declanşată în America de investigaţia jurnaliştilor de la Washington Post, în urma căreia preşedintele Nixon a fost obligat să demisioneze. • 1956 - Cartea profesorilor americani Fred Siebert, Theodore Peterson şi Wilbur Schramm,, „Patru teorii despre presă”, oferă cea mai cunoscută tipoligie a structurilor instituţionale: • modelul autoritarist – foi volante sec. XVII, Franța, Gazeta în Italia, Zeitungen în Germania; control exercitat de stat asupra funcționării și conținutului; rolul presei – acela de a sprijini și justifica interesul autorităților; • modelul liberal - libertatea de exprimare a mass-media reprezintă condiţia esenţială pentru a asigura circulaţia corectă a ideilor; sintagma „presa – câine de pază”; • modelul comunist – autoritarist, control deplin asupra mesajului media; • modelul serviciului public – concept de bază: responsabilitatea socială; libertatea mass-media – datorie publică. • Chiar dacă tipologia propusă de profesorii americani a cunoscut diverse alte redefiniri – ajungându-se şi la modelul de şase teorii (D. McQuail) ori la configuraţia de două mari paradigme filosofice – liberală şi autoritaristă (după R. E. Hiebert şi D. F. Ugurait), tipologia propusă în 1956 şi reevaluată în 1969 rămâne un moment de referinţă pentru înţelegerea rolului social al presei.

12. SECŢIUNEA II

13. Etică şi morală – definiţii filosofice şi semnificaţii uzuale „etică” „ēthos” „caracter” eudaimonia „morală” „moralis” „moravuri” „mores” Jurnalist - distincţia dintre „etică” şi „morală” este obligatorie „Etica este ştiinţa care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor şi condiţiei umane din perspectiva principiilor morale şi cu rolul lor în viaţa socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare” (din fr. éthique, lat. ethicus) „Morala este ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică” (din lat. moralis, fr. morale) „Binele omului este să aibă o activitate a sufletului în conformitate cu virtutea” Aristotel „Ce înseamnă să trăieşti fericit?” Socrate

14. „Morala” viza teoria datoriilor în genere (juridice şi etice), iar „etica” se referea numai la acestea din urmă – la „datoriile virtuţii” Immanuel Kant De la J. S. Mill până la cei mai mulţi contemporani, „cei doi termeni sunt pur şi simplu interschimbabili”, Valentin Mureșan, Filosofia morală a lui Richard M. Hare, teorie şi aplicaţii „Moralitatea este, sub un aspect, o întreprindere socială, nu pur şi simplu, o descoperire sau o invenţie a individului pentru propria sa orientare. Ca şi limba sa, satul sau biserica preexistă individului […] şi va rămâne după el. Ea e un instrument al societăţii privită ca întreg, menit să ghideze indivizii şi grupurile mai mici. Ea impune indivizilor anumite cerinţe care, cel puţin iniţial, sunt exterioare lor. Etica e o ramură a filosofiei; ea e o filosofie morală sau reflecţie filosofică asupra moralităţii, asupra problemelor morale şi judecăţilor morale. Ce presupune această reflecţie e ilustrat de genul de gândire pe care îl practică Socrate în Criton şi în Apologie. William Frankena

15. Etica reprezintă teoria asupra moralei şi presupune posedarea unui set de principii generale (pe baza cărora discernem binele de rău) şi analizarea faptelor concrete, a acţiunilor ori caracterelor, din perspectiva acestor principii. • Morala are ca probleme centrale găsirea răspunsului la întrebări de tipul: • „ce ar trebui să facem (ce ar fi bine, corect, just?)?” • „Ce scopuri sunt demne de a fi urmate în viaţă?” • „Cum ar trebui să fiu ca persoană?”, întrebări cu un conţinut mare de concreteţe, de aplicabilitate imediată într-un tip de comportament. • Etica are ca rol esenţial să ofere oamenilor şi instituţiilor principii şi argumente, pe baza cărora aceştia să aleagă, să decidă şi să-şi cunoască motivaţiile morale ale acţiunilor. • Etica și jurnalismul în faţa rezolvării a două sarcini prioritare: • - dezvoltarea teoretica (a setului de definiţii, concepte şi reguli); • - complexitatea cercetării ştiinţifice - componentă practică, aplicativă. • „Socrate, unul dintre primii şi cei mai mari filosofi ai moralei spunea că subiectul acesteia nu este o chestiune minoră, ci se referă la cum trebuie să trăim”. De ce n-ar fi obligatoriu ca jurnalistul, pion principal al existenţei mass-media, să aibă cunoştinţe solide în privinţa „modurilor” – cercetate ştiinţific – în care se poate trăi şi în care chiar el poate trăi? • Problematica moralei - organizaţiilor de mass-media. • individual – etica jurnalistului; • organizaţional – valorile etice ale profesiei şi managementului eticii jurnalistice.

16. De la marile teorii etice la etica aplicată • Ca jurnalişti, ne e utilă într-adevăr filosofia morală? • Ce este „etica aplicată”? Reprezintă finalitatea ultimă a teoriilor morale, deşi teza rămâne controversată. • Anii 60 în America - dezbaterea publică, teme axiologice și mişcări sociale militantiste = dezbaterea etică a trecut din stradă în curricula universală. • Editorialele despre etică cu analiza academică de „etică aplicată”. • Anii ’70 - „Bioetica” • Principiul „de jos în sus” (de la cerinţele practicii spre conceptualizare) şi principii morale ≠ principiul „de sus în jos”.

17. Susţinătorii teoriilor etice în evaluarea acţiunilor, deciziilor şi persoanelor Modul în care o teorie etică este capabilă să dea formă unor judecăţi morale concrete este prezentat de Ronald Dworkin, prin listarea a cinci maniere posibile: deductivismul, cântărirea temeiurilor, specificarea normelor, teoria virtuţii şi echilibrul reflectat. - Deductivismul - Cântărirea temeiurilor - Specificarea normelor - Teoria virtuţii - Echilibrul reflectat Adversarii prezenţei teoriilor etice în etica aplicată Opozanţii utilităţii teoriilor etice pentru soluţionarea problemelor de etică aplicată în trei categorii: i) criticii radicali, care susţin imposibilitatea existenţei teoriilor etice şi contestă modelul ştiinţific al acestora; ii) pseudo-criticii, care par să conteste relevanţa teoriei etice, atacând unele teorii cum sunt kantianismul şi utilitarismul, pentru a le înlocui discret cu etica virtuţii; iii) cei ce caută, din diferite raţiuni, mai cu seamă metodologice, o alternativă la teorii.

18. „Autorii postmoderni (Levinos, Foucault, Lyotard et all), precum şi o pleiadă de critici literari, scriitori cu preocupări filosofice, ori filosofi cu preocupări literare (J. Murdoch, J. Fisher, S. Fish et all) ni se înfăţişează în ipostaza de critici radicali ai posibilităţii unor teorii etice universaliste şi fundaţioniste, aşa cum ni le-a lăsat tradiţia creştină şi iluministă (ei îl au în vedere mai ales pe Kant) şi îşi aruncă suliţele înspre marile teorii de pe poziţii iraţionaliste şi particulariste”, Valentin Mureşan, Este etica aplicată o aplicare a eticii?, Revista de Filosofie Analitică

19. Pluralismul etic – un posibil armistiţiu între cele două poziţii Atunci când vorbim despre expertul moral în discuţiile de etică aplicată, va trebui să înţelegem prin aceasta „expertul în bioetică”, „expertul în etica presei” etc., şi nu „expertul în filosofia morală”. Ambiguitatea expresiei subminează de cele mai multe ori claritatea discuţiilor pe acest subiect. Cel mai important rezultat al disputei pro-teorie versus anti-teorie în etică pare a fi externalizarea eticii aplicate, acompaniată de dezvoltarea unei varietăţi de pattern-uri metodologice de evaluare morală. Filosofii ar trebui să se specializeze tocmai în inventarea şi rafinarea acestor forme de evaluare morală, fiindcă în această direcţie au avut şi vor mai avea o contribuţie.

20. Etica mass-media – parte a eticii aplicate Studiile americane relatează despre existenţa unor preocupări pentru problemele de etică jurnalistică încă din anii 1689, când guvernatorul statului Massachusetts se plângea că ziarele timpului nu aveau alt scop decât acela de a tulbura pacea şi de a crea diversiune. În 1690, primul ziar colonial, „Public Occurences, Both Foreign and Domestic“, era închis după ce publicase un raport legat de aliaţii indieni ai englezilor care au abuzat pe coloniştii francezi şi ştirea despre regele Franţei care îşi sedusese fiica vitregă. Motivul închiderii jurnalului? Informaţiile erau catalogate ca fiind „vulgare” (John P. Ferré, A Short History of Media Ethics in the United State, în The Handbook of Mass-media Ethics, Routledge, NY and London, 2008, p. 15) Concepte incipiente de etică profesională – apar însă la sfârşitul secolului al XIX-lea: încă din 1850 în dezbaterile asupra jurnalismului se regăsesc ocazional şi termeni ce aparţin eticii. Primul articol care foloseşte cuvântul „etică jurnalistică“ încă din titlu este „The Ethics of Journalism“, scris de scriitorul catolic William Samuel Lilly în 1889, articol ce va deveni un capitol în cartea „On Right and Wrong“, carte ce reunea capitole dedicate eticii artei, căsătoriei, politicii, proprietăţii şi pedepsei. Lilly argumenta că jurnalistul trebuie să fie garantul libertăţii presei, în următoarea ordine: „to state facts, to argue upon them, to denounce abuses, to advocate reforms“.

21. Cercetătorii americani consideră că istoria eticii mass-media se poate delimita în patru perioade: era progresivă; era profesionalizării, începând cu anii 1920; era responsabilităţii sociale, ce începe după anii 1947 şi era umanitarismului global, ce începe după 1980 (John P. Ferré, A Short History of Media Ethics in the United States, The Handbook of Mass-media Ethics, edited by Lee Wilkins, Clifford G. Christians, Editura Routledge, 2008, p. 16). Momentul crucial al apariţiei eticii mass-media ca un corpus de concepte şi teorii ce se aplică jurnalismului, devenit şi considerat ca o instituţie implicată adânc în viaţa societăţii, dar şi ca set de practici care necesită analize serioase, are loc în anul 1900, când ziarul „The Journalist“ este considerat un spaţiu al ziariştilor educaţi, mult mai morali şi cu principii. Este momentul în care Joseph Pulitzer (n.m. – cel omagiat astăzi prin instituirea premiului cei poartă numele - Premiul Pulitzer – premiul pentru jurnalism american creat în 1904 de jurnalistul Joseph Pulitzer, acordat anual, în sumă de 10.000 de dolari SUA). Editorul ziarelor „The St. Louis Post-Dispatch“ şi „New York World“ donează 2 milioane de dolari pentru înfiinţarea Şcolii superioare de Jurnalism în cadrul Universităţii Columbia. Din 1910, etica devine cerinţa centrală în educaţie jurnalistică.

22. Din 1915, cursuri de etică jurnalistică se predau la Universităţile din Indiana Roussos, Kansas City, Missouri, Montana, Oklahoma, Oregon şi Washington, iar celelalte universităţi includ în cursurile de drept şi istorie, problematica eticii. Această axare pe problematica etică continuă până în 1920. Textul de pionierat este însă „The Ethics of Journalism“, apărut în 1924. Nelson Crawford nota că 20 de instituţii americane ofereau studii universitare de jurnalism şi alte 200 ofereau instrucţie jurnalistică în efortul de a crea „integritate, inteligenţă şi minte obiectivă (Alleyne, Mark, Global Media Ecology: Why There Is No Global Media Ethics Standard, în Wilkins, Lee, Christians, G. Clifford, The handbook of Mass-Media Ethics, Routledge, 2008, p. 28). Aceasta este perioada apariţiei codurilor etice ca simbol al preocupării de slujire a obligaţiilor publice. Primele cărţi dedicate eticii jurnalistice apărute în Statele Unite sunt „The Ethics of Journalism“, scrisă de Nelson Crawford, de la Kansas State University în 1924 şi „The Morals of Newspaper Making“, scrisă de Thomas A. Lohey de la Universittea Notre Dame, în acelaşi an, 1924. Pentru sociologia mass-media, dar şi pentru cercetarea din domeniul eticii mass-media, anii 1978-1988 au reprezentat cea mai prolifică perioadă (Righter, 1978, Swith, 1980; Fenby, 1986; Nordenstreng, Gonzákes Monet, 1987), urmată de un respiro, cam lung, ce se prelungeşte şi dincoace de trecerea în Mileniul III. Între 1990 şi 2005, numărul lucrărilor şi al autorilor de etică mass-media s-au redus considerabil.

23. Obiectul eticii mass-media Este interesant de demonstrat dacă jurnalistul, dar şi instituţia media, în ansamblul său, cunosc şi folosesc în activitatea curentă teoria etică, modelul etic sau cel puţin instrumental, potrivit contextului analizat, sau de fapt, în mass-media românească, toată această problematică se rezumă la simţul moral comun, obţinut prin educaţie. De aceea, teoretizarea existentă tratează etica jurnalistică mai mult ca pe un model al eticii sociale, în concordanţă cu interesul acordat responsabilităţii sociale a activităţii jurnalistice şi a mass-media, decât ca etică aplicată specifică jurnalismului. Care ar putea fi esenţa imaginii jurnalismului? Ce anume, din activitatea jurnalistului, poate fi privit ca având standarde contradictorii? Particularitatea specifică acestei profesiuni este aceea că ea se exercită sub privirea publicului. Actul jurnalistic, în esenţa lui, este menit publicului larg şi se desfăşoară sub ochii acestuia, în cea mai mare parte a lui, fiind în acelaşi timp o imagine a publicului larg.

24. Obiectul eticii mass-media Publicul crede că principala datorie a jurnalistului este aceea de a spune adevărul, deşi de cele mai multe ori, atunci când receptează informaţia, acelaşi public este sceptic şi neîncrezător în privinţa felului în care jurnalistul şi produsul jurnalistic rămân fideli principalei lor îndatoriri. În această convingere şi aşteptare a publicului îşi găseşte fundamentarea necesitatea existenţei principiilor etice care trebuie să guverneze activitatea presei, a media. Reflecţia etică se hrăneşte din două sisteme diferite: pe de o parte, regulile deontologice dominante, adică cele recunoscute într-un mod foarte general ca fiind aplicabile diferitelor situaţii (conflictul de interese, nerespectarea vieţii private, sursele anonime); pe de altă parte, valorile ce caracterizează societatea (interesul public, dreptul la reputaţie, respectarea vieţii private, compasiunea, onestitatea). Când cele două sisteme intră în conflict, jurnalistul se găseşte în situaţia complexă în care regula deontologică dominantă se poate dovedi inadecvată, situaţie devastatoare pentru interesul public, pentru individ şi grupurile sociale.

25. De la etică la deontologie profesională Distincţia dintre etică şi deontologie deoarece confuzia domneşte şi între cei doi termeni. „Între etică şi deontologie există o relaţie necesară, fără ca cea de-a doua să reprezinte un sistem normativ care oferă un debuşeu (o deschidere) asupra unei codificări vide de sensul său. Efectiv, într-o astfel de relaţie, deontologia apare ca o serie de ordine şi interdicţii, ce se suprapun din exterior unor activităţi care exagerează mai degrabă o marjă de autonomie pentru ca ea să poată fi calificată de profesionişti. Aici există o contradicţie, care va avea drept consecinţă invalidarea deontologiei din câmpul profesionalismului” (Giroux, Guy, La déontologie professionelle dans le champs du journalisme. Portée et limites, Communication, vol. 2, nr. 2, 1991). Regulile deontologice ale jurnalismului au fost cu certitudine elaborate în urma unei reflecţii etice, unde valorile şi principiile diverse au fost puse în faţă, justificate, ierarhizate. În acest caz, deontologia rezultă din etică, dar ea nu trebuie să i se substituie sau să scape din vedere chestiuni ce ţin de reflecţia etică.

26. De la etică la deontologie profesională Girox arată cum conştiinţa individuală este cea care naşte etica, iar conştiinţa profesională este cea care conduce etica spre o profesiune, şi una şi cealaltă materializându-se într-o morală asimilabilă deontologiei, în câmpul profesiilor. Absolvenţii specializărilor jurnalistice nu au parcurs în cadrul orelor de formare profesională nici cursuri de etică generală, nici de etică aplicată, cu atât mai puţin nu iau contact direct cu teoriile etice, în cadrul unui studiu comparativ. În cel mai bun caz, accesul viitorilor jurnalişti la problematica teoriilor etice se realizează în cadrul studierii codurilor deontologice, dacă există astfel de cursuri. „Charta datoriilor profesionale ale ziariştilor francezi”, document rămas, până astăzi, de referinţă în „normarea” şi exercitarea profesiei de jurnalist, la nivel naţional şi continental.

27. Formalizarea valorilor etice şi profesionale în etica mass-media • „O profesie este o ocupaţie pe care o au mai multe persoane organizate voluntar să îşi câştige existenţa prin slujirea directă a unui anumit ideal, într-un mod moral permisibil, dincolo de ceea ce le cere nemijlocit legea, piaţa şi morala comună”. • Definiţia aparţine lui Michale Davis şi apare în „Is Higher Education a Prerequiste of Profession?” • Analizând caracteristicile ideale ale profesiilor, adoptând definiţia lui H. Gartner distingem 7 componente ale unei profesii ideale (Gartner, Harol F., Ethics for Public Managers, Greenwood Press, New York, 1991). • Cunoaştere a teoriilor domeniului; • Existenţa unui cod etic, prin care se stabilesc scopurile comunităţii profesionale, unde, de regulă afirmarea principiului altruismului ocupă un loc central; • Relaţiile colegiale dintre membrii unei profesii. • Într-o societate democratică, normele etice vizează reglementarea următoarelor tipuri de probleme: autoritatea profesională, practicile paternaliste, drepturile clienţilor.

28. Formalizarea valorilor etice şi profesionale în etica mass-media În literatura de specialitate există opinii care delimitează două tipuri de etici: cele pentru situaţii încurcate şi cele care practică abordările standard. Analiza bazată pe conceptele de drepturi şi datorii – este mai puţin atrăgătoare şi spectaculoasă. Caracterul contractual al eticii profesionale şi implicit el eticii mass-media, ca parte a eticilor profesionale, nu exclude ca profesionistul să urmărească şi propriul succes profesional şi financiar, vector cu orientare de tip utilitarist, din care profesioniştii consideră că succesul lor se certifică prin maximizarea binelui public (înţelegând în mod direct binele clientului). Când termenii contractului sunt stabiliţi excesiv de către profesionişti, vorbim de o impunere de tip paternalist.

29. Formalizarea valorilor etice şi profesionale în etica mass-media T. Airaksinen sintetizează câteva dintre valorile profesionale astfel (Timo Airaksinen, Professional Ethics, în Encyclopedia of Applied Ethics, vol. 3, Academic Press, 1998): Profesia: Valoarea: Jurist Dreptatea Medic, asistent Sănătatea Educator Dezvoltarea persoanei Psiholog Autonomia Asistent social Bunăstarea Contabil Corectitudinea „În comparaţie cu alte profesii, ca medicina sau jurisprudenţa, suma de cunoştinţe şi standarde pe care se întemeiază profesia de jurnalist este incomplet definită şi multe din standardele utilizate sunt de tip ad-hoc”. K. Jensen, care prezintă extrem de clar statutul profesiei de jurnalist.

30. Formalizarea valorilor etice şi profesionale în etica mass-media Putem accepta, la rigoare, ca valoare dominantă onestitatea informării, dar, la fel de bine, am putem accepta ca valoare importantă, corectitudinea sau, pornind de la scopul profesiei, aceea de a servi interesului public. Putem admite că binele public poate fi valoarea centrală a jurnalistului, dar nu putem demonstra că este singura valoare a acestei profesii. Pe de altă parte, a ignora complexitatea acestei profesiuni, reprezintă tot un exces, ca şi acela de a-i nega orice drept de a revendica domeniile profesiunilor definibile prin caracteristici clare, de sine stătătoare. Codurile formalizează valorile şi standardele profesionale ale jurnalismului. Cele mai multe coduri sunt propuse chiar de jurnaliştii înşişi, deşi ei nu sunt eticieni. În fapt, etica este inseparabilă de jurnalism, pentru că practica jurnalistică este centrată pe un set de concepte de esenţă etică: libertate, democraţie, adevăr, obiectivitate, onestitate, viaţă privată. Chiar dacă spunem că rolul esenţial, funcţia principală a jurnalismului este aceea de a informa, problema esenţială de natură etică ce intervine este aceea de a menţine calitatea informaţiei la nivel ridicat, practic, de a oferi o informaţie de calitate. Această problemă devine o preocupare majoră atât pentru public, cât şi în controversele politice.

31. Formalizarea valorilor etice şi profesionale în etica mass-media În nomenclatorul profesional al României comuniste, profesiunea de jurnalist – ziarist – dispăruse cu desăvârşire, începând cu 1984 – în urma tezelor din aprilie ale fostului PCR – fiind înlocuită cu aceea de „activist cu propaganda”. Astăzi, la aproape 20 de ani de la schimbarea regimului politic şi social din România, a refuza să aduci puţină rigoare în privinţa reglementărilor legale, argumentând doar cu recursul la o tristă istorie recentă, reprezintă o atitudine greu acceptabilă, din punct de vedere logic. Există, în acest sens, suficiente voci care spun că, de fapt, refuzul jurnaliştilor ascunde dorinţa acestora de a nu da socoteală în faţa legii pentru faptele lor. Poziţia aceasta poate fi uşor combătută însă, întrucât reglementări privind calomnia prin presă, ca formă a calomniei şi insultei, sau atingerea imaginii unei persoane sunt prezente în Codul penal şi în Codul de procedură civilă, ceea ce oferă posibilitatea oricărei persoane care se simte lezată în drepturile sale, de a-şi găsi dreptate în justiţie şi de a sancţiona astfel greşelile jurnaliştilor, atunci când acestea sunt probate.

32. Formalizarea valorilor etice şi profesionale în etica mass-media Dezbaterea despre necesitatea reglementării legale este un câmp deschis multor ambiguităţi când în ea sunt aruncate argumente ce vin din zona reglementărilor etice, a codurilor de conduită profesională, elaborate de jurnalişti şi structurile lor organizaţionale profesionale. Din 1990 până în 2008, au funcţionat în România Societatea Ziariştilor din România (SZR) şi Asociaţia Ziariştilor din România (AZR), organizaţii sindicale, a căror principală activitate viza apărarea drepturilor jurnaliştilor şi mai puţin pe cele ale publicului. Astăzi, Clubul Român de Presă (CRP) are în componenţa sa o organizaţie a jurnaliştilor – şi acesteia îi revine sarcina de a rezolva conflictele apărute între patronat şi jurnalişti – dar verdictele acestei structuri sunt mai degrabă recomandări de ordin moral, neavând caracter obligatoriu. Codul deontologic al ziaristului adoptat de CRP este în acest moment singurul document în baza căruia se pot emite sancţiuni sau aprobări şi gratificări – acestea fiind doar onorifice – faţă de activitatea jurnalistului. În acest context, pentru jurnalismul românesc sarcina reglementării – atât pe baza unor reguli morale, a unui cod deontologic autoimpus sau impus de comunitatea profesioniştilor, cât şi în baza unei legi – rămân cerinţe încă neonorate.

33. Managementul etic al organizaţiilor de media Definirea, evoluţia şi tipologia managementului etic „Oare toate naţiunile de pe glob îmbrăţişează strategii de management etic? Da, dar în primul rând din perspectiva combaterii corupţiei prin legi, reguli şi regulamente. Limitele acestei abordări sunt evidente. Ea reduce comportamentul etic la forma sa minimală (nu încalcă legea sau regulamentele) şi încurajează o abordare îngustă, legalistă a definirii comportamentului acceptabil” (D. Menzel, Ethics Management for Public Administrators, Sharpe, London, 2008, p. 166) În Europa, managementul etic al organizaţiei reprezintă o preocupare, în primul rând pentru forurile UE – la nivel macro. Chiar şi România s-ar putea mândri că a încercat să creeze o structură care să rezolve din punct de vedere etic fenomenul corupţiei. Departamentul Naţional Anticorupţie, înfiinţat în 2004. Comisia Europeană a cerut României în Raportul de ţară realizat în perioada de preaderare la UE – 2005, 2006 – să implementeze într-o manieră transparentă, responsabilă şi strictă codurile etice şi deontologice pentru funcţionarii publici. În 1999, guvernul japonez trecea la punerea în aplicare a Legii cu privire la moralitatea din serviciile publice.

34. Managementul etic al organizaţiilor de media Definirea, evoluţia şi tipologia managementului etic Managementul eticii „ca una dintre disciplinele managementului, se ocupă de elaborarea acelor instrumente de conducere, care contribuie la dezvoltarea etică a unei organizaţii, precum şi a acelor metode, care pot fi utiliztate spre a determina în ce direcţie ar trebui să se dezvolte organizaţiile. Managementul etic presupune descrierea şi analiza situaţiei etice curente [prin «auditul etic», adică prin evaluarea stării «conţinutului etic» al organizaţiilor], determinarea situaţiei dezirabile şi decizia asupra măsurilor care trebuie luate pentru a o atinge, în perfectă concordanţă cu celelalte forme de management.”(R. Jeurissen, Moral complexity in organizations, în M. Korthals, R. Bogers (eds.), Ethics for Life Scientists, Springer, 2005, p. 11). Managementul etic e rezultatul impregnării tot mai vizibile a organizaţiilor cu responsabilitate [moralitate]”, privită însă nu ca un element de decor, ci ca o „condiţie indispensabilă a existenţei lor”. Iar o organizaţie demonstrează responsabilitate morală atunci când îşi subordonează interesele, interesului societăţii (S. P. Kaptein, Ethics Management. Auditing and Developping the Ethical Content of Organizations, Kluwer, 1998, p. 44).

35. „Organizaţia morală” şi tipologia proceselor de evaluare etică Definirea unei organizaţii ca morală poate porni de la analiza lucrării lui MuelKaptein, Ethics Management, unde conceptul descriptiv „de conţinut etic” reprezintă calea spre definiţie. Acest model – conceptual – pleacă de la premisa că în orice organizaţie există trei tipuri de relaţii relevante din punct de vedere moral: cele dintre angajaţi şi organizaţia ca atare; cele dintre angajaţii înşişi şi cele dintre organizaţie şi părţile interesate.

37. Metode de formare a gândirii morale în organizaţii Analiza filosofică de etică practică ţine de genul de analiză filosofică tradiţională, academică, dar specificul ei faţă de aceasta constă tocmai în faptul că aparţine tipului de discurs evaluativ, de tip calitativ, aplicat pe cazurile aflate pe agenda publică, ori pe cazurile ce aprind spiritele în dezbaterea publică. Obiectivul unei astfel de analize îl reprezintă clasificarea, la nivel elevat, intelectual şi bine instrumentat metodologic, a temelor stringente de pe agenda publică, teme de regulă de interes general. În seria abordării metodelor de decizie morală ca manieră de trecere a cazului de analizat prin mai multe teorii etice normative pentru extragerea unui singur răspuns final, în urma comparării tuturor rezultatelor obţinute, având drept criteriu discernământul moral al fiecăruia dintre noi, dezbaterea se finalizează prin alegerea unei variante din soluţiile alternative. Cea de-a treia modalitate este trecerea soluţiei morale adoptate printr-o baterie de teste logice şi etice. În viaţa unei organizaţii, folosirea analizei filosofice de etică practică va fi greu de întâlnit, în condiţiile în care, aşa cum am prezentat, aceasta presupune o foarte bună cunoaştere a teoriilor etice.

38. Metode de formare a gândirii morale în organizaţii • Auditul etic constă „în examinarea stării unei organizaţii sub aspect etic pentru a vedea dacă e nevoie de schimbări în politicile sale etice” (Valentin Mureşan, Managementul eticii în organizații, EdituraUniversitatea Bucureşti, 2008, p. 18). • „Auditul etic e o activitate sistematică ce realizează o descriere, o analiză şi o evaluare a stării diferitelor aspecte relevante ale eticii unei organizaţii. Sistematizarea bazată pe aplicarea de standarde de măsurare şi evaluare dă specificul unui bun audit etic. Plecând de la rezultatele unui audit etic, organizaţiile pot lua măsuri concrete pentru a dezvolta activităţi care să le perfecţioneze „conţinutul moral”. Cu acestea se ocupă managementul eticii. Progresul etic al organizaţiilor (care ia forma unui proiect sau program etic, integrat în planul strategic) constă într-un ansamblu de măsuri şi activităţi ce au menirea să întărească şi să îmbunătăţească etica unei organizaţii” (M. Kaptein, Ethics Management, p. 50, 145). • Există cinci funcţii ale auditului etic: • Descriptivă (starea morală a organizaţiei); • Funcţia normativă (descrierea situaţiei dorite sau preformulată); • Funcţia de identificare a discrepanţelor (dintre situaţia actuală şi cea dorită, aşa-zisul „gol moral”); • Funcţia de sancţionare sau sancţionatorie (auditul va furniza informaţii şi probe pentru o posibilă sancţionare a celor vinovaţi de încălcarea normelor şi valorilor) şi • Funcţia evaluativă, ce se manifestă în cazul unor evaluări succesive, ce pot pune în valoare îmbunătăţirile sau, dimpotrivă, deteriorările intervenite în situaţiile analizate.

39. Metode de formare a gândirii morale în organizaţii „Decizia etică este procesul (şi abilitatea) de a explora aspectele legate de alegerea între mai multe acţiuni sau politici publice posibile (în funcţie de valorile şi principiile morale recunoscute ale organizaţiei, captate într-o diversitate de „instrumente de decizie etică”) prin căutarea reciprocă a aces- tor opţiuni, pentru a recomanda decidenţilor politici un anume curs de acţiuni” (Marc François Bernier, Ethique et déontologie du journalisme, La Presses de l’Université, Laval, 1994).

40. Codul etic – formalizare a normelor „Formularea explicită, în scris, a idealurilor, valorilor, principiilor şi normelor unei instituţii, organizaţii, asociaţii reprezintă, din punct de vedere teoretic, formalizarea principiilor, iar practic, înseamnă elaborarea unui document, numit cod etic” (Samuel Mercier, L’éthique dans les entreprise, Editions La Decouverte et Syros, Paris, 1999, p. 16-19). Ca procedură practică, elaborarea codului este atribuită unui colectiv de lucru – ales sau numit – din cadrul organizaţiei, colectiv care are ca sarcină identificarea valorilor comune împărtăşite de către toţi membrii, obţinerea de informaţii despre coduri similare, cu obiective similare. După redactarea documentului, acesta este supus dezbaterii organizaţiei, suportă modificări care nu exced obiectivelor, capătă precizări şi nuanţări. Codul, odată adoptat de organizaţie, poate deveni anexă la contractul de muncă al profesionistului, subiect de examinare în cazul accederii în organizaţie, sau condiţie obligatorie (prin însuşirea şi semnarea lui), în exercitarea profesiunii.

41. Codul etic – formalizare a normelor Neil Offen formulează o serie de sugestii : „1. Formulează obiective clare de care suntem siguri că vor fi susţinute şi de către ceilalţi. Trebuie să te asiguri în mod particular de acceptul conducerii. 2. Stabileşte un termen realist pentru dezvoltarea şi introducerea codului. 3. Fii conştient de faptul că aplicarea codului va costa, estimează de câţi bani este nevoie pe termen scurt şi lung. 4. Fii deschis spre schimbări în prevederile codului dacă apar situaţii noi. Nu lua codul drept dogmă. 5. Orientează codul către problemele cu care se confruntă profesia ta. 6. La în seamă în mod corect legislaţia şi reglementările aplicate profesiei tale. 7. Consultă-te cu un jurist pentru partea de acoperire legală a codului. 8. Cere sfatul experţilor referitor la felul în care trebuie promovat codul şi influenţaţi angajaţii şi clienţii. 9. Nu crea celorlalţi aşteptări nerealiste. 10. Exprimările utilizate în cod trebuie să fie simple şi clare, fără jargon de specialitate. 11. Asumă-ţi personal obiectivitatea şi responsabilitatea. 12. Alege pe cineva care să administreze competent şi integru un astfel de cod. 13. Ai răbdare, fii perseverent şi nu îţi pierde simţul umorului.” (Neil Offen, Commentary on Code of Ethics of Direct Selling Association, în vol. The Ethical Basis of Economic Freedom, Chapel Hill N.C., American Viewpoint Inc., 1996, p. 274-275).

42. Codul etic – formalizare a normelor „Codul moral sau codul de etică al unei instituţii e un ansamblu coerent de valori, principii şi norme morale, impuse sau nu prin sancţiuni punitive de instituţie, pentru asigurarea sporirii bunăstării membrilor ei, a instituţiei ca atare şi a societăţii în sens larg, pentru diminuarea sau eliminarea oricăror vătămări ce ar putea fi aduse membrilor instituţiei, pentru respectarea demnităţii, integrităţii şi autonomiei tuturor celor afectaţi de activităţile instituţiei şi pentru asigurarea unor raporturi echitabile, drepte, între membrii instituţiei şi în raporturile acestora cu societatea în ansamblu” (Valentin Mureşan, Managementul eticii în organizaţii, Universitatea din Bucureşti, 2009, p. 103).

43. Principiile morale - fundament al codului etic Valentin Mureşan propune „o listă sinoptică de principii etice de bază culese din experienţa practică europeană („moralitatea comună”) şi din tradiţia filosofiei morale occidentale, listă care conturează un adevărat etos european şi poate fi folosită selectiv pentru a întemeia diferite coduri etice, la orice nivel (european, naţional sau local)” (Valentin Mureşan, Managementul eticii în organizaţii, Editura Universităţii din Bucureşti, 2009). Principiul respectului autonomiei. În practica jurnalistică, a avea în vedere acest principiu înseamnă a ţine seama de regulile morale ce derivă din el. În principal, asta înseamnă că în articolele redactate sau realizate nu vom avea faţă de subiectul nostru comportamente ce pot leza demnitatea şi pot încălca dreptul acesteia de a hotărî singură ce are de făcut. Respectarea acestui principiu înseamnă că prin ştirea de presă, prin relatarea ori chiar prin comentariul (editorialul) unui jurnalist nu se folosesc tehnici şi metode persuadante, ori manipulatorii pentru a-i determina cititorului, ascultătorului, telespectatorului atitudini, comportamente ce nu izvorăsc din propriile sale convingeri.

44. Principiul binefacerii (beneficence), îşi are rădăcinile în teoria morală a lui J. S. Mill –utilitarismul.„Concepţia care acceptă ca fundament al moralei Utilitatea sau Principiul Celei Mai Mari Fericiri (The Greatest Hoppiness Principle) susţine că acţiunile sunt corecte (right) în măsura în care ele tind să promoveze fericirea şi sunt incorecte (wrong) în măsura în care tind să producă inversul fericirii. Prin fericire se înţelege plăcerea şi absenţa durerii; prin nefericire, durerea şi privarea de plăcere” (Mill, John Stuart, Utilitarismul, Alternative, 1994, p. 18). Principiul nefacerii răului (nonmaleficence) este acela conform căruia persoanele trebuie să nu facă acele acte care e probabil să cauzeze mai multe daune decât beneficii, cu excepţia situaţiei în care există un temei suficient pentru a nu proceda aşa. Principiul dreptăţii. Foarte en vogue astăzi, principiul dreptăţii stă la baza tuturor politicilor de nediscriminare şi de tratament egal faţă de orice persoană, indiferent de sex, rasă sau religie. A respecta acest principiu înseamnă că trebuie să distribuim echitabil, nepărtinitor, bunurile şi serviciile din domeniul evaluat, să nu discriminăm persoanele, să le apreciem după merit, nevoi, contribuţie şi responsabilitate, ţinând cont de resursele disponibile. Principiul respectului demnităţii.Fiinţa umană reprezintă valoarea supremă, cea mai înaltă, a lumii naturale. A adopta principiul respectului demnităţii înseamnă să nu tratăm niciodată demnitatea doar ca mijloc, ci întotdeauna ca depozitara unei valori intrinseci supreme.

45. „Acesta pare a fi cel mai important principiu al etosului european. La Kant şi în creştinism, demnitatea omului nu e o valoare socială relativă, ci una care depăşeşte orice ordine socială (la Kant, raţiunea practică a priori e strict universală; în creştinism, divinitatea e transcendentă), deci societatea nu poate şi nu are dreptul să o violeze în nici o circumstanţă. În această calitate, demnitatea e baza conceptuală a datoriilor a priori universale ale metafizicii moravurilor (la Kant) şi ale legilor naturale universale de sorginte divină (în creştinism), care transcend culturile şi sunt inviolabile” (Valentin Mureşan, Managementul eticii în organizaţii, EUB, 2009, p. 107-116). Principiul integrităţiine cere să protejăm o sferă de valori şi însuşiri intangibile prin care indivizii umani îşi identifică felul lor esenţial de a fi sau a munci şi care, dacă sunt afectate, se pune în pericol chiar identitatea acestora. Sensurile acestui principiu sunt multiple. Principiul vulnerabilităţiise referă la obligaţia de a avea grijă de cei vulnerabili. Faţă de cei a căror autonomie, demnitate sau integritate se exercită sau e posibil să se exercite orice formă de ameninţare, noi trebuie să acţionăm de aşa manieră încât să le protejăm interesele. Principiul precauţieiînţelegem că nu trebuie să acţionăm în modalităţile care pot fi dăunătoare în viitor, chiar şi în condiţiile în care nu putem prezice exact care vor fi daunele şi cine vor fi cei afectaţi.

46. Principiul dublului efect: efect înseamnă că este moral să faci o acţiune ce poate avea consecinţe previzibile bune, dar şi rele, numai dacă sunt respectate simultan patru condiţii: acţiunea nu e rea în sine; consecinţa bună e intenţionată, iar cea rea e neintenţionată, dar previzibilă; consecinţa rea nu e un mijloc în producerea consecinţei bune; există un temei serios pentru acceptarea consecinţei rele. Principiul subsidiarităţiiafirmă că indivizii aflaţi pe poziţii de autoritate trebuie să recunoască dreptul celorlalţi de a participa la deciziile care-i afectează direct, în acord cu principiul respectului demnităţii şi cu responsabilitatea lor pentru maximizarea binelui comun Principiul publicităţiise referă la faptul că regulile morale acceptabile, ca şi temeiurile justificării lor, trebuie să fie cunoscute şi recunoscute de toţi cei implicaţi, să fie publice. Într-o societate aflată la începuturile democraţiei, sau, mai curând, în ceea ce numim „democraţia dâmboviţeană”, rolul media de a scruta în spatele uşilor guvernanţilor este crucial. . Media din România ar trebui să fie mult mai implicată în a arăta publicului dacă deciziile politice au la bază valori ale moralei.

47. Principiul solidarităţii. De aici subînţelegem că întreaga comunitate are obligaţia de a participa la sprijinirea persoanelor care nu îşi pot asigura singure nevoile sociale, la sporirea coeziunii sociale. Principiul egalităţii.Acest principiu înseamnă că trebuie acţionat pentru asigurarea egalităţii şanselor pentru toate persoanele şi eliminarea oricăror forme de discriminare.

48. Tipuri de coduri etice Coduri fundamentate „pe drepturi” Codurile etice bazate pe un singur principiu Coduri bazate pe datorii morale specifice instituţiei Codurile locale fundamentate pe principii de bază universale Coduri bazate pe tipuri de responsabilităţi codurilor bazate pe „principii” alese la întâmplare

49. Codul deontologic al ziaristuluiadoptat de Clubul Român de Presă ar intra în această categorie, pentru că este un cod de extracţie juridică. Structura acestui cod cuprinde Preambulul în care sunt explicitate scopul şi rolul respectivului cod (vezi Anexa 1.1.), propune introducerea unui cod etic şi „instruirea unui Colegiu de Onoare care să urmărească „respectarea normelor deontologice”. În acelaşi Preambul regăsim, însă, prevederi ale Constituţiei României – art. 30 şi 31 –, după care sunt definite profesiunea şi titularul acesteia (ziaristul profesionist) şi dreptul ziaristului la „a critica” puterea şi opoziţia. Este interesant de observat că asociaţia profesională a instituţiilor media din România a simţit nevoia să exprime cu claritate acest drept – ce derivă, de fapt, din dreptul la informaţie – în condiţiile în care la momentul redactării lui, anul 1998, independenţa instituţiilor de media faţă de instituţiile puterii politice nu era încă percepută ca reală. Urmează, apoi, cele 10 articole care amestecă, în fapt, datoriile primordiale (codul declară ca fiind datorie primordială aceea „de a relata adevărul, indiferent de consecinţele ce le-ar putea avea asupra sa”), cu regulile deontologice (art. 5 şi art. 10), ce reglementează mai degrabă procedurile, paşii de urmat în situaţiile în care jurnalistul, ori instituţia media nu îşi exercită cu onestitate profesiunea.

50. Codul deontologic al ziaristului Sunt, apoi, câteva precizări privind necesitatea respectării principiului autonomiei (respectarea vieţii private) şi reguli morale: păstrarea secretului profesional, protejarea surselor, evitarea obţinerii oricăror privilegii, abţinerea de la prezentarea distorsionată a adevărului. Poate, cei care au redactat Codul deontologic al ziaristului (Clubul Român de Presă) au intenţionat ca acesta să devină un „decalog” al profesiei de jurnalist. Desele şi, de cele mai multe ori, corectele acuze ce se aduc astăzi atât jurnaliştilor, cât şi instituţiilor media semnatare – că nu păstrează echidistanţă, că sunt manipulatori, că nu prezintă echidistant fapte, oameni, întâmplări, că lucrează de fapt în slujba cu totul altor interese, decât interesul public – arată că respectivul cod este departe de a fi devenit element de conduită şi viaţă morală în media din România. Absenţa unui etician la redactarea lui se observă tocmai în acest amestec de „principii” alese aleatoriu. Absenţa voinţei de a-l implementa, fie şi aşa cum este el redactat, se datorează, fără îndoială, însă, incapacităţii codului de a prevedea sancţiuni, dar şi incapacităţii organizaţiei ce l-a emis, în speţă, Clubul Român de Presă, de a veghea la aplicarea lui, de a se implica în educarea jurnaliştilor români în dezbaterea etică, dar şi instituţiilor media româneşti, cărora, după cum vom vedea la sfârşitul acestei secţiuni, nu le sunt deloc apropiate, la îndemâna, instrumentelor managementului etic.