Poezia religioasă

1. Poezia religioasă La începutul secolului, se dezvoltă în Umbria o puternică mişcare religioasă populară care îşi găseşte exponentul în Francisc din Assisi (1182-1226), San Francesco d’Assisi. Fiu al unui bogat negustor de postavuri, cu o cultură aleasă, el renunţă la viaţa tihnită şi predică sărăcia, avertizându-şi contemporanii asupra primejdiei morale a procesului social în curs, îndemnând la întoarcerea spre virtuţile creştine.

2. Poezia religioasă Poetului i se atribuie o „laudă” în dialect umbrian, aşa numitul Cantico di frate Sole sau Cantico delle creature, pe care, bolnav fiind, cu puţini ani înainte de moarte, l-a dictat unui discipol. Parafrază a Psalmului 148 al lui David, Cântul, scris într-o proză ritmată şi cu asonanţe, exprimă lauda pe care toate făpturile, şi laolaltă cu ele pământul, purtător de roade, şi „sora” noastră apa, şi „fratele” focul o închină lui Dumnezeu, creator al lor. Cântul este pătruns de suflul unei religiozităţi cu totul noi, în care umilinţa în faţa creatorului este şi sentiment de înfrăţire cu toate făpturile lui, devenind prin aceasta, dragoste faţă de tot ce există. Ilustraţia picturală a acestei viziuni a lumii, o găsim în frescele lui Giotto, la Assisi, artistul care a povestit în imagini viaţa sfântului la numai câteva decenii de la moartea lui.

3. Poezia religioasă Această literatură de spirit religios-popular cuprinde însă şi opera unui poet autentic, Jacopo De’ Benedetti , născut în Umbria, la Todi, în 1230 (Fra’ Jacopone da Todi). Tânăr învăţat în studiile juridice, el se desparte de lume în momentul când moartea soţiei îl îndeamnă pe el însuşi la umilinţă. Intrat în ordinul călugărilor franciscani, al minorilor, Jacopone din Todi predică cu fervoare şi intransigenţă, participând la disputele privind disciplina de viaţă a clericilor, căci suntem în momentul conflictului dintre „conventuali”, adepţi ai unei oarecare toleranţe lumeşti, şi adversarii lor, „spiritualii”. Aflat alături de familia Colonna, opusă papei Bonifaciu al VIII-lea, Jacopone este închis de acesta în 1297 şi este excomunicat. Eliberat în 1303, moare la puţin timp după aceea, în 1306.

4. Poezia religioasă Laudele compuse de Jacopone în graiul umbrian vorbit la Todi, sunt opera unui poet autentic. Poezia religioasă nu este în mod obligatoriu literatură, cum afirmă Benedetto Croce. În cazul lui Jacopone, ea este expresia credinţei autentice şi se naşte ca expresie necesară a acesteia. Nu este cântul unui contemplativ, ci cuvântul de pasiune şi fervoare al celui care îşi nume credinţa „sfântă nebunie”. Nu este căutare gratuită a versului, ci nevoie de comunicare a unui crez. Între Laudele lirice , aceea a Maicii Domnului la picioarele Fiului răstignit este o litanie a durerii materne. Pentru Jacopone, credinţa este însă şi temelia oricărei bucurii, şi ea determină atitudinea lui faţă de lume. Proslăvind sărăcia, pe urmele lui Francisc din Assisi, el se simte stăpânul pământului întreg, pe care-l domină cu spiritul. El este poetul satirei violente îndreptate contra papei Bonifaciu. Compuse în anii de închisoare, versurile satirice reflectă un moment istoric, acela al papalităţii care a triumfat asupra Imperiului şi încearcă acum să-şi extindă autoritatea asupra Comunelor.