TEMA :

1. TEMA : INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI

2. Probleme: Furtul. Furtul calificat. Tâlhăria. Înşelăciunea. Abuzul de încredere. Delapidare.

3. BIBLIOGRAFIE : • Constituţia României, revizuită prin Legea nr.429/2003, publicată în M.O. nr.767 din 31.10.2003 ; • Codul penal al României cu modificările şi completările ulterioare, Editura C.H. BECK, 2006 ; • GH.NISTOREANU şi colaboratorii – Drept penal, Editura EUROPA NOVA, Bucureşti, 1999 ; • V.DONGOROZ şi colaboratorii – Explicaţii teoretice ale Codului Penal, volumul III ; • GH.BELCIU „Drept civil român”, „Introducere în dreptul civil”, „Subiectele dreptului civil”, Casa de cultură şi presă „ŞANSA”SRL, Bucureşti, 1992; • O.LOGHIN, „Drept penal român”, Partea specială, vol.I, Casa de Editură şi presă „ŞANSA” SRL, Bucureşti, 1994; • Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Buletinul Jurisprudenţă, Culegere de decizii pe anul 2004 – Editura ALL BECK; • CONSTANTIN MITRACHE – Pluralitatea de victime în cazul tâlhăriei, Revista de Drept penal nr.2/1995; • V.DONGOROZ, op. cit.; • G.ANTONIU şi C.BULAI – Practica judiciară penală ; • Revista de „Drept penal „ Colecţia 2003-2006; • Revista „Dreptul” Colecţia 2003-2006.

4. Caracterizarea generală a infracţiunilor contra patrimoniului • Ocrotirea patrimoniului prin normele dreptului penal a constituit dintotdeauna un obiectiv prioritar al oricărui sistem de drept, patrimoniul reprezentând o componentă importantă a vieţii de zi cu zi a oricărei persoane fizice sau juridice, de care depinde atât satisfacerea cerinţelor curente, dar mai ales prosperitatea, la nivel individual, precum şi micro sau macro-social. • Răspunzând exigenţelor constituţionale care în art. 136 alin. (1) din legea fundamentală stipulează că: „Proprietatea este publică sau privată”, iar în alin. (2) menţionează că: „Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale”, Codul penal şi alte norme speciale cuprinzând dispoziţii penale asigură o protecţie corespunzătoare a patrimoniului, indiferent dacă acesta este public sau privat, printr-un sistem unic, parificat de reglementări şi sancţiuni.

5. Condiţii preexistente • A. Obiectul juridicgeneric al infracţiunilor contra patrimoniului este reprezentat de valoarea socială pe care o constituie patrimoniul şi ansamblul relaţiilor sociale ce se nasc, se desfăşoară şi se dezvoltă în legătură cu respectiva valoare socială, îndeosebi sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri, inclusiv sub aspectul obligaţiei de a menţine situaţia juridică iniţială a bunului ce face parte din acel patrimoniu. • Unele infracţiuni, cum ar fi tâlhăria sau pirateria, au un obiect juridic complex, deoarece, în principal, afectează valoarea socială pe care o denumim patrimoniu, iar în secundar, valoarea socială pe care o reprezintă viaţa, sănătatea, integritatea corporală, libertatea persoanei.

6. B. Obiectul material al infracţiunilor contra patrimoniului îl constituie bunurile mobile sau imobile împotriva cărora a fost orientată activitatea infracţională. • Obiectul material va fi, în toate situaţiile, un bun mobil la infracţiunile de furt, tâlhărie, abuz de încredere, delapidare sau însuşirea bunului găsit. • Unele infracţiuni, cum ar fi distrugerea (în oricare dintre variantele sale) sau tulburarea de posesie pot avea ca obiect material un imobil asupra căruia se îndreaptă activitatea infracţională a făptuitorului.

7. C. Subiectul activla cele mai multe dintre infracţiunile contra patrimoniului poate fi orice persoană, în măsura în care legea nu prevede o calitate specială pentru acesta. • La unele infracţiuni, cum este cazul delapidării sau al distrugerii din culpă (art. 219 alin. ultim), legea stabileşte o calitate specială a subiectului activ, şi anume, cea de funcţionar gestionar sau funcţionar administrator, în primul caz, ori conducător al unui mijloc de transport în comun sau membru al personalului care asigură direct securitatea unor asemenea transporturi, în situaţia celei de-a doua infracţiuni. Calitatea respectivă trebuie să fie îndeplinită inclusiv de cei care sunt coautori la aceste infracţiuni.

8. D. Subiect pasiv al infracţiunilor contra patrimoniului poate fi orice persoană fizică sau juridică, după caz, precum şi statul în măsura în care bunurile asupra cărora a fost îndreptată activitatea infracţională constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice. • Problema subiectului pasiv poate cunoaşte unele interpretări, în măsura în care, pe lângă subiectul pasiv principal, apare şi un subiect pasiv secundar (adiacent). Astfel, în cazul infracţiunilor de distrugere la care subiectul pasiv principal este persoana fizică sau juridică căreia îi aparţine bunul, putem avea şi un subiect pasiv secundar în persoana celui care avea asupra bunului distrus anumite drepturi care nu mai pot fi valorificate, cum este cazul creditorului ipotecar sau al uzufructuarului.

9. Conţinutul constitutiv • A. Latura obiectivă. • a) Elementul material al laturii obiective a infracţiunilor contra patrimoniului se poate prezenta fie sub forma unei acţiuni, în cele mai multe cazuri, fie a unei inacţiuni. • În doctrina dreptului penal s-a exprimat părerea că, în raport de specificul fiecărei acţiuni care constituie elementul material al infracţiunii, se poate realiza o grupare a infracţiunilor contra patrimoniului în trei mari categorii: : faptele de sustragere , faptele realizate prin fraudă şi faptele de samavolnicie .

10. b)Urmarea socialmente periculoasăconstă în producerea unei pagube patrimoniului unei persoane fizice sau juridice private sau al unei persoane juridice publice. În cazul tâlhăriei sau al pirateriei, fiind afectate şi alte valori sociale, în secundar, va apare şi o altă urmare imediată reţinută în mod adiacent de norma de incriminare. Atunci când vor exista şi consecinţe subsecvente ale infracţiunii, cum sunt urmările grave sau deosebit de grave, acestea vor fi reţinute în conţinutul agravat alinfracţiunii.

11. c) Legătura de cauzalitatece se realizează între elementul material şi urmarea imediată rezultă, în cazul anumitor infracţiuni, din materialitatea faptei săvârşite, iar în alte situaţii trebuie să se dovedească prin probe. • B. Latura subiectivă. • Forma de vinovăţie cu care se săvârşesc infracţiunile contra patrimoniului este, de regulă, intenţia directă sau indirectă. În cazul unor forme agravate ale tâlhăriei sau pirateriei, vinovăţia se poate prezenta şi sub aspectul praeterintenţiei, iar în mod cu totul deosebit, poate îmbrăca şi forma culpei în varianta distrugerii din culpă.

12. Forme. Modalităţi. Sancţiuni • A. Forme. În evoluţia executării lor, infracţiunile contra patrimoniului pot parcurge drumul de la acte pregătitoare, la tentativă şi infracţiunea consumată (epuizată), deoarece sunt infracţiuni care, cel mai frecvent, se săvârşesc prin acţiune şi cu forma de vinovăţie a intenţiei. • Actele pregătitoare, potrivit regulii generale, nu sunt incriminate la aceste infracţiuni. • Tentativa este sancţionată, potrivit prevederilor art. 222 C. pen., la infracţiunile prevăzute în art. 208–212, 215, 2151, 217 şi 218. • B. Modalităţi. Infracţiunile contra patrimoniului, în raport de conţinutul lor legal, îmbracă modalităţi normative stabilite printr-un conţinut închis de incriminare sau printr-un conţinut deschis care permite şi alte modalităţi decât cele enumerate de legiuitor. Modalităţile faptice pot fi de o diversitate excepţională. • C. Sancţiuni. Pe o extindere largă a pericolului social generic, infracţiunile contra patrimoniului pot fi pedepsite alternativ cu închisoarea, în limite reduse, şi pedeapsa amenzii, ori cu pedeapsa închisorii mergând până la limita specială maximă de 25 ani.

13. Furtul • Conţinutul legal • Infracţiunea de furt este prevăzută în art. 208 C. pen. şi constă în luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept. Conform art. 208 alin. (4) C. pen., constituie furt şi luarea unui vehicul cu scopul de a-l folosi pe nedrept. Potrivit art. 208 alin. (3), în situaţiile descrise anterior va exista furt şi atunci când bunul aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârşirii faptei acel bun se găsea în posesia sau detenţia legitimă a altei persoane.

14. a) Obiectul juridic. • Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra patrimoniului, comun şi infracţiunii de furt, îl constituie relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului. • Obiectul juridic special îl constituie valoarea socială, relaţiile sociale de ordin patrimonial a căror existenţă, evoluţie şi dezvoltare este condiţionată de păstrarea situaţiei fizice a bunurilor mobile şi de împiedicarea luării pe nedrept a acestor bunuri din patrimoniul privat sau public. • b) Obiectul material. • Obiectul material al infracţiunii de furt este un bun mobil care se află în posesia sau detenţia altuia în scopul de a satisface o necesitate a posesorului sau detentorului. Atunci când bunul mobil nu aparţine nici unei persoane ori a fost abandonat nu poate face obiectul material al furtului.

15. A. Subiecţii infracţiunii. • a) Subiectul activ. • Calitatea de subiect activ al infracţiunii de furt o poate avea orice persoană, nefiind necesară îndeplinirea vreunei condiţii speciale. • b) Subiectul pasiv. • Subiect pasiv al infracţiunii de furt poate fi atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică. • Poate fi întâlnită şi o pluralitate de subiecţi pasivi, atunci când prin aceeaşi faptă de furt au fost sustrase bunuri aparţinând unor diferite persoane, precum şi atunci când asupra bunului sustras concură drepturile patrimoniale ale mai multor persoane. Persoana din posesia sau detenţia cărei a fost sustras bunul este subiectul pasiv direct, iar celelalte persoane sunt subiecţi pasivi indirecţi, după cum se apreciază în literatura de specialitate.

16. A. Latura obiectivă. • a) Elementul material. Latura obiectivă a infracţiunii de furt include următoarele componente: un element material, ce se exteriorizează, în cele mai multe cazuri, printr-o acţiune, unele cerinţe care întregesc elementul material, urmarea imediată şi raportul de cauzalitate. • b)Cerinţe esenţiale. În accepţiunea art. 208 alin. (1) C. pen., acţiunea de luare trebuie să se exercite asupra unui bun mobil, care se găseşte în posesia sau detenţia unei alte persoane şi luarea să se fi făcut fără consimţământul acesteia. • c) Urmarea imediată. Infracţiunea de furt este consumată, atunci când făptuitorul şi-a încheiat acţiunea, având ca rezultat trecerea bunului din stăpânirea de fapt a posesorului sau deţinătorului, în cea a făptuitorului.

17. B. Latura subiectivă. • Forma de vinovăţie este intenţia, în cele mai multe situaţii intenţia directă, deoarece făptuitorul prevede şi urmăreşte rezultatul faptei sale. În mod cu totul deosebit poate fi şi intenţia indirectă, atunci când lucrul furat ar conţine în el un alt bun a cărui eventuală prezenţă făptuitorul ar fi putut-o prevedea şi a acceptat rezultatul faptei sale.

18. Forme. Modalităţi. Sancţiuni • A. Forme. • Infracţiunea de furt săvârşindu-se prin comisiune, este susceptibilă de a fi realizată în toate formele imperfecte ale infracţiunii. Legea pedepseşte tentativa la această infracţiune, într-un text distinct, de la finele titlului „Infracţiuni contra patrimoniului”, şi anume, art. 222 C. pen. Datorită particularităţii activităţii de luare această faptă nu este susceptibilă de a fi comisă în forma tentativei perfecte, ci numai a tentativei întrerupte. Este posibilă însă şi tentativa relativ improprie, prin lipsa obiectului de la locul unde făptuitorul ştia că se află.

19. B. Modalităţi. • Potrivit art. 208 C. pen. şi art. 210 C. pen., furtul simplu cunoaşte următoarele modalităţi normative: furtul de bunuri materiale, mobile; furtul de energii sau înscrisuri; furtul unui bun care aparţine în întregime sau în parte făptuitorului; furtul unui vehicul cu scopul de a-l folosi; furtul săvârşit între soţi; furtul săvârşit de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta; furtul săvârşit de minor în paguba tutorelui său.

20. C. Sancţiuni. În cazul furtului simplu, forma consumată se sancţionează cu închisoare de la 1 an la 12 ani, fie că este comis asupra patrimoniului privat, fie contra celui public. • Când furtul este comis de un infractor minor, limitele pedepsei cu închisoarea se reduc la jumătate ori se va aplica o măsură educativă. • În cazul tentativei la infracţiunea de furt, limitele speciale ale pedepsei se vor reduce la jumătate.

21. Subsecţiunea a II-a. Furtul calificat • Potrivit art. 209 C. pen., furtul este calificat când a fost săvârşit în următoarele împrejurări: • a. de două sau mai multe persoane împreună; • b. de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică; • c. de către o persoană mascată, travestită sau deghizată; • d. asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa sau de a • se apăra; • e. într-un loc public; • f. într-un mijloc de transport în comun; • g. în timpul nopţii; • h. în timpul unei calamităţi; • i. prin efracţie, escaladare, sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase; • 21 a. privind un bun care face parte din patrimoniul cultural; • b. privind un act care serveşte pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare;

22. 31. furtul privind următoarele bunuri: • a. ţiţei, produse petroliere, gazolină, condensat, etan lichid sau gaze naturale din depozite, conducte, cisterne ori vagoane-cisternă; • b. componente ale sistemelor de irigaţii; • c. componente ale reţelelor electrice; • d. un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică; • e. un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru; • f. instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi com­ponente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente; • g. bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a persoanelor pe drumurile publice; • h. cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii.

23. 4. Furtul care a produs consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoare de la patru la 18 ani. • 51. În cazul prevăzut la alin.(3) lit. a sunt considerate tentativă şi efectuarea de săpături pe termenul aflat în zona de protecţie a conductei de transport al ţiţeiului, gazolinei, condensatului, etanului lichid şi benzinei, motorinei, altor produse petroliere sau gazelor naturale, precum şi deţinerea în acele locuri sau în apropierea depozitelor, cisternelor sau vagoanelor cisternă, a structurilor instalaţiilor sau oricăror altor dispozitive de prindere ori perforare.

24. Analiza circumstanţelor: • a) Săvârşirea furtului de două sau mai multe persoane împreună.Această primă împrejurare este considerată o agravantă, întrucât imprimă faptei o periculozitate socială sporită. • Prin furt săvârşit „de două sau mai multe persoane împreună” se înţelege, în sens larg, furt săvârşit de către doi sau mai mulţi participanţi, autori, instigatori şi complici, din care cel puţin unul este autor.

25. b) Săvârşirea furtului de către o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică • Pericolul social al faptei creşte, în această situaţie, deoarece făptuitorul care este înarmat sau are asupra sa o substanţă narcotică se simte mai în siguranţă, îşi desfăşoară activitatea infracţională cu mai multă dezinvoltură, ştiind că prin folosirea mijloacelor pe care le are la îndemână poate imobiliza sau intimida victima ori alte persoane care ar interveni mărindu-şi şansele de finalizare a activităţii sale şi diminuând riscurile de a fi descoperit.

26. c) Furtul săvârşit de către o persoană mascată, deghizată sau travestită. • Împrejurarea care conferă furtului un caracter mai grav în această situaţie, este pericolul pe care îl reprezintă făptuitorul. Acesta operează de aşa manieră încât să intimideze şi să înfricoşeze victima, având în acelaşi timp o stare de spirit superioară, ştiind că va fi mult mai greu de recunoscut şi identificat .

27. d)Furtul comis asupra unei persoane incapabile de a-şi exprima voinţa sau de a se apăra. • Această împrejurare agravantă conferă furtului un caracter mult mai periculos datorită situaţiei subiectului pasiv, care este o persoană incapabilă de a-şi exprima voinţa sau de a se apăra. Starea respectivă, cunoscută şi valorificată de făptuitor, îl face să acţioneze cu mai mult curaj, cu mai multă dezinvoltură ştiind că este nesemnificativă capacitatea de apărare a victimei şi că ar putea să se îndepărteze de la locul faptei fără prea mari riscuri, identificarea şi descoperirea fiind foarte greu de realizat.

28. e) Săvârşirea furtului într-un loc public. • Agravanta prevăzută de art. 209 lit. e) C. pen. se justifică prin aceea că într-un loc public fiind prezente, de regulă, mai multe persoane, făptuitorul îşi poate realiza activitatea infracţională cu şanse sporite de finalizare, deoarece aglomerarea de persoane face ca atenţia victimei să se concentreze mult mai greu asupra bunurilor pe care le deţine, pe de o parte, iar făptuitorul îşi poate pierde mult mai uşor urma într-o mulţime de persoane.

29. f) Furtul săvârşit într-un mijloc de transport în comun. • Condiţiile de deplasare cu un mijloc de transport în comun, aglomeraţia, fluxul mare de călători, starea de oboseală a acestora şi imposibilitatea de supraveghere a bagajelor reprezintă argumentele pentru care furtul săvârşit într-un mijloc de transport în comun prezintă un caracter mai grav.

30. g) Săvârşirea furtului în timpul nopţii. • Împrejurarea prevăzută la art. 209 lit. g) C. pen. este considerată agravantă, deoarece furtul săvârşit în această durată de timp prezintă un pericol social mai mare decât furtul săvârşit în timpul zilei. Sub protecţia întunericului făptuitorul se poate apropia mai uşor, fără să fie văzut, de bunurile pe care vrea să şi le însuşească. La adăpostul întunericului, infractorul are posibilitatea să transporte nestingherit bunurile furate, să le ascundă şi să se sustragă urmăririi.

31. h) Furtul săvârşit în timpul unei calamităţi. • Aplicarea agravantei prevăzute la art. 209 lit. h) C. pen. are loc atunci când furtul este săvârşit pe perioada cât durează situaţia creată de un cutremur puternic, de o inundaţie cu urmări foarte grave, de alunecarea unei suprafeţe întinse de teren pe care sunt locuinţe sau din preajma acestora, de o epidemie gravă, un accident aerian, naval, feroviar sau rutier având consecinţe deosebite, precum şi în alte asemenea situaţii, pe care legea penală le cuprinde sub denumirea de calamităţi.

32. i) Furtul comis prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase. • Agravanta prevăzută la art. 209 lit. i, C. pen. se referă la anumite metode, moduri sau mijloace care, fiind folosite de făptuitor pentru săvârşirea furtului, imprimă faptei o periculozitate socială sporită. Pentru a se reţine această agravantă este necesar să se fi folosit efectiv în comiterea furtului ori să se fi încercat săvârşirea acestuia în unul din modurile sau mijloacele prevăzute de art. 209 lit. i, C. pen.

33. 21.a. Furtul comis asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural. • Această situaţie de agravare vizează natura bunului care formează obiectul material al furtului, în sensul că acesta face parte din patrimoniul cultural al ţării noastre. Sunt incluse în această categorie bunurile cu valoare deosebită, istorică, artistică sau documentară, reprezentând mărturii importante ale dezvoltării istorice a poporului român şi a omenirii, în general, sau a evoluţiei mediului natural, inclusiv bunuri a căror valoare rezultă din alcătuirea lor din metale preţioase şi pietre preţioase.

34. b.Furtul unui act care serveşte pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare. • Introducerea aceste agravante este justificată prin aceea că, odată sustrase de infractori, aceste acte le dau posibilitatea acestora ca, prin falsuri bine realizate, să-şi atribuie o stare civilă care nu le aparţine şi să se pună în siguranţă contra unui risc de identificare, la adăpostul unor acte de legitimare altor persoane.

35. 32. Furtul săvârşit în condiţiile art. 209 alin. (3) Cod penal • În acest caz, modalităţile de comitere pot fi din cele întâlnite până acum, diferenţa fiind că obiectul material este diferit (ţiţei, gazolină, instalaţii de telecomunicaţii etc.). • 209 al.4 - Când furtul a produs consecinţe deosebit de grave. În această situaţie, caracterul mai grav al faptei este dat de urmarea pe care o are acţiunea de sustragere.

36. TÂLHĂRIA • 1. Conţinutul legal • Tâlhăria este prevăzută în art. 211 C. pen. într-o variantă tip şi două variante agra­vante. • Tâlhăria, în varianta tip, constă în furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea. • Prima variantă agravantă a tâlhăriei există când aceasta a fost săvârşită în următoarele împrejurări: • 21 a) de două sau mai multe persoane împreună; • b) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică; • c) într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia; • d) în timpul unei calamităţi; • e) a avut vreuna din urmările arătate în art. 182. • 22 a) de o persoană mascată, deghizată sau travestită; • b) în timpul nopţii; • c) într-un loc public sau într-un mijloc de transport; • A doua variantă agravată există atunci când tâlhăria a produs consecinţe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei.

37. 2. Condiţii preexistente • A. Obiectul infracţiunii.a) Obiectul juridic special, în cazul infracţiunii de tâlhărie, este complex, fiind reprezentat, pe de o parte, de relaţiile sociale patrimoniale privind menţinerea poziţiei fizice a bunurilor, ca obiect juridic principal, precum şi de relaţiile sociale privind viaţa, sănătatea, integritatea corporală şi libertatea persoanei, ca obiect juridic secundar, adiacent. • b) Obiectul material. Acţiunea principală, în cazul tâlhăriei, fiind furtul este normal ca obiectul material în primul rând să fie reprezentat de bunul sau bunurile pe care autorul vrea să le sustragă.

38. B. Subiecţii infracţiunii. • a) Subiectul activ al infracţiunii de tâlhărie, nefiind circumstanţiat de lege, poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile necesare de a răspunde penal şi chiar dacă aceasta va avea vreun drept asupra bunului sustras prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra. • b)Subiect pasiv al infracţiunii este persoana faţă de care s-a săvârşit tâlhăria, adică persoana ale cărei bunuri au fost sustrase prin săvârşirea tâlhăriei sau acea ori acele persoane faţă de care s-a săvârşit numai acţiunea adiacentă (violenţa, ameninţarea).

39. 3. Conţinutul constitutiv • A. Latura obiectivă. • a) Elementul material. Ca expresie a caracterului de infracţiune complexă, elementul material al acestei infracţiuni este format din două acţiuni corelate, şi anume: acţiunea de furt, fiind principală şi acţiunea de constrângere, fiind o activitate adiacentă. • b) Urmarea imediată. Urmarea constă, ca şi la infracţiunea de furt, în trecerea bunului din stăpânirea de fapt a posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului. Acest rezultat se realizează prin acţiunea principală care intră în componenţa elementului material al infracţiunii de tâlhărie. • c) Între acţiunea incriminată şi rezultatul produs trebuie să existe o legătură de cauzalitate atât sub aspectul acţiunii principale, cât şi al celei adiacente, infracţiunea din acest punct de vedere fiind una de rezultat.

40. B. Latura subiectivă. • Infracţiunea de tâlhărie se săvârşeşte cu intenţie directă, atât în ce priveşte acţiunea principală, cât şi cea adiacentă, făptuitorul prevede şi urmă­reşte să comită furtul prin violenţă sau ameninţare ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi prin folosirea vreunuia din aceste mijloace pentru păstrarea bunului furat, ştergerea urmelor infracţiunii ori pentru a-şi asigura scăparea. • Intenţia de a săvârşi tâlhăria poate apărea chiar în momentul în care condiţiile obiective pe care el le avusese în vedere s-au schimbat (de exemplu, pătrunde într-un apartament dar acolo, găsind o persoană, întrebuinţează violenţa pentru a o deposeda de unele lucruri).

41. 4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni • A.Forme. • a) Infracţiunea de tâlhărie, fiind o infracţiune comisivă şi intenţionată, este susceptibilă de o desfăşurare în timp. Astfel, sunt posibile actele pregătitoare atât în raport cu acţiunea principală, cât şi cu cea adiacentă, ele pot fi de natură materială, sau morală. . . • b) Tentativa. La tâlhărie, tentativa este de asemenea posibilă, iar legea prevede sancţionarea ei (art. 222). Este posibilă tentativa întreruptă sau improprie ori relativ imposibilă. La tâlhărie nu este posibilă tentativa perfectă. • c) Consumarea. Infracţiunea de tâlhărie se consumă când executarea acţiunii principale (furtul) s-a desfăşurat complet şi s-a produs urmarea imediată prin intermediul acţiunii adiacente, adică prin întrebuinţarea de violenţă sau ameninţare ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau în imposibilitatea de a se apăra. • d) Epuizarea. Infracţiunea de tâlhărie, ca şi furtul, este susceptibilă de activitate infracţională prelungită în timp, după atingerea momentului consumativ şi deci, de eventuala amplificare a urmărilor imediate

42. B. Modalităţi. • Infracţiunea de tâlhărie este susceptibilă în varianta simplă, de mai multe modalităţi normative. • În varianta simplă există modalitatea normativă a violenţelor şi celorlalte mijloace săvârşite concomitent cu executarea furtului şi violenţelor sau alte mijloace executate după consumarea furtului, dar pentru păstrarea bunului furat, înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru asigurarea scăpării. • O altă modalitate agravată a tâlhăriei există, potrivit art. 211 alin.3 C. pen., atunci când aceasta a produs consecinţe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei. • C. Sancţiuni. • Tâlhăria în varianta tip, prevăzută în art. 211 alin. (1) C. pen. se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 18 ani. În modalităţile agravante prevăzute în art. 211 alin. (2) C. pen. se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de ani, iar în modalităţile agravate prevăzute în art. 211 alin. (21)3 C.pen. se pedepseşte cu închisoarea de la 7 la 20 de ani şi art.211 al.(3) C. pen. se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

43. ÎNŞELĂCIUNEA • 1. Conţinutul legal • Infracţiunea de înşelăciune este incriminată într-o variantă tip, două variante speciale şi alte două agravate. Potrivit art. 215 alin. (1) C. pen., varianta tip constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă.

44. 2. Condiţii preexistente • A. Obiectul infracţiunii. • a)Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale de ordin patrimonial a căror naştere şi dezvoltare este condiţionată de bună-credinţă şi încrederea ce trebuie să existe în raporturile juridice care au loc între subiecţii acestor raporturi. • b)Obiect material al infracţiunii pot fi bunurile mobile, înscrisurile cu valoare patrimonială, precum şi bunurile imobile asupra cărora poartă manevrele frauduloase ale făptuitorului. • B.Subiecţii infracţiunii. • a) Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale răspunderii penale. • b) Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică privată ori publică al cărei patrimoniu a fost lezat, păgubit, prin săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.

45. 3. Conţinutul constitutiv • A. Latura obiectivă. • a) Elementul material este reprezentat în oricare din variantele infracţiunii, de o acţiune frauduloasă de amăgire ori inducere în eroare a victimei, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate. • b)Urmarea imediată constă în crearea unei situaţii care a produs o pagubă fie patrimoniului public, fie celui privat. Prin pagubă se înţelege prejudiciul material efectiv şi cert cauzat unei persoane fizice sau juridice private sau publice. Paguba efectiv produsă va avea un rol determinant în stabilirea pericolului social concret, cât şi în privinţa încadrării juridice a faptei. Dacă prin acţiunea de inducere în eroare s-a produs o pagubă materială mai mare de 2.000.000.000 lei sau o tulburare deosebit de gravă activităţii unui organ de stat, unei instituţii sau altei persoane juridice sau fizice, fapta va realiza conţinutul agravat al înşelăciunii prevăzute în art. 215 alin. (5) C. pen. • c)Legătura de cauzalitate. Pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune trebuie să se constate existenţa unei legături de cauzalitate între elementul material – acţiunea de amăgire – şi paguba produsă (urmarea imediată). În cazul în care paguba produsă se datorează altor cauze decât acţiunii de amăgire, nu va exista infracţiunea de înşelăciune, fiindcă lipseşte legătura de cauzalitate. • B. Latura subiectivă. Infracţiunea de înşelăciune se comite cu intenţie directă, întrucât textul de incriminare cere ca acţiunea ce formează elementul material să se realizeze în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul, a unui folos material injust (intenţie calificată prin scop).

46. 4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni • A.Forme. Infracţiunea de înşelăciune este susceptibilă de toate formele imperfecte ale infracţiunii. Actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt însă pedepsite de lege, ele trebuie avute în vedere însă la individualizarea pedepsei, întrucât, de multe ori, sunt relevante cu privire la pericolul pe care îl prezintă făptuitorul. Când actele pregătitoare au fost efectuate de o altă persoană, ajutând astfel pe autor la realizarea acţiunii de amăgire, ele devin acte de complicitate anterioară. • B.Modalităţi. Potrivit art. 215 C. pen., infracţiunea de înşelăciune se prezintă sub următoarele modalităţi normative: • a) în varianta simplă, fapta este incriminată în modalitatea inducerii în eroare prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, ori prin inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii ori executării unui contract; • b) în varianta agravată există modalitatea normativă a prezentării de nume, calităţi mincinoase ori alte mijloace frauduloase legate de săvârşirea oricăreia din mo­dalităţile normative ale variantei simple;

47. c) o altă modalitate normativă este cea a emiterii de cecuri fără acoperire, a retragerii proviziei după emitere sau prin interzicerea trasului de a onora plata. Inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul „încheierii” sau „executării” unui contract, săvârşită în aşa fel încât fără această eroare cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate; • d) ultima modalitate normativă este cea prevăzută în art. 215 alin. (5) şi se realizează când, ca urmare a înşelăciunii în oricare din modalităţile normative enumerate mai înainte, s-au produs consecinţe deosebit de grave. • C. Sancţiuni. Infracţiunea de înşelăciune este sancţionată în varianta simplă, cu închisoarea de la 6 luni la 12 ani [art. 215 alin. (1) C. pen.]. • În cazul primei variante agravante, când s-au folosit mijloace frauduloase, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani. • Aceleaşi pedepse, după caz, sunt prevăzute şi pentru variantele speciale [art. 215 alin. (3) şi 4 C. pen.]. • În situaţia variantei agravante prevăzute de art. 215 alin. (5) C. pen., pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani.

48. ABUZUL DE ÎNCREDERE • 1. Conţinutul legal • Abuzul de încredere este reglementat de art. 213 C. pen. şi constă în însuşirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu, sau dispunerea de acel bun pe nedrept, ori refuzul de a-l restitui

49. 2. Condiţii preexistente • A. Obiectul infracţiunii. • a) Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale de ordin patrimonial a căror dezvoltare implică o anumită încredere pe care participanţii trebuie să şi-o acorde unii altora, şi fără de care nu sunt posibile relaţii sociale patrimoniale normale. • b) Obiectul material. Abuzul de încredere are ca obiect material bunul mobil al altuia, deţinut cu orice titlu de către făptuitor şi pe care prin intervertirea titlului acesta şi l-a însuşit ori a dispus de el.

50. B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ. Autor al infracţiunii de abuz de încredere este totdeauna persoana care deţine cu orice titlu un bun mobil al altuia şi transformă în mod abuziv calitatea de deţinător al bunului în cea de pretins proprietar. • b) Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică privată ori publică de la care autorul a primit, cu un anumit titlu, un bun mobil pe care l-a însuşit.