eminescu

1. Mihai Eminescu Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar.

2. I. Repere biografice S-a născut la 15 ianuarie 1850 la Botoşani, ca al şaptelea copil din cei unsprezece ai căminarului Gheorghe Eminovici şi ai Ralucăi, născută Juraşcu. Copilăria şi-o petrece la Ipoteşti, în apropierea oraşului Botoşani, unde îşi începe şi studiile, pe care le continuă la Cernăuţi, unde în 1860 absolvă şcoala primară şi urmează două clase gimnaziale.

3. În anul 1866 debutează cu poezia La mormântul lui Aron Pumnul, publicată într-o broşură editată de elevii gimnaziului unde îşi făcea studiile. La 28 februarie / 9 martie 1866 publică în revista Familia poezia De-aş avea, iar Iosif Vulcan, conducătorul revistei îi schimbă numele din Eminovici în Eminescu. Între 1866 – 1869 cutreieră Transilvania şi Muntenia, ca sufleor şi copist în trupele de teatru ale lui Iorgu Caragiale şi Pascali sau la Teatrul Naţional din Bucureşti.

4. În perioada 1869 – 1872 studiază la Viena, unde îl cunoaşte pe Ioan Slavici, iar în următorii doi ani (1872 – 1874) va studia la Berlin; din 1870 începe să publice şi în revista Convorbiri literare a Societăţii Junimea din Iaşi. Se înapoiază la Iaşi unde lucrează ca director al Bibliotecii Centrale, profesor la Institutul Academic, revizor şcolar şi redactor la Curierul de Iaşi ; din această perioadă ieşeană datează prietenia lui cu Ion Creangă.

5. Din 1877 până în 1883 va locui la Bucureşti, unde este redactor la ziarul Timpul , alături de Ioan Slavici şi de I.L. Caragiale. În decembrie 1883, îi apare la Editura Socec, sub îngrijirea lui Titu Maiorescu, volumul intitulat Poesii. Perioada 1883 – 1889 este marcată de suferinţă, o perioadă în care momentele de boală alternează cu cele de luciditate; La 15 iunie 1889, poetul trece în lumea umbrelor, lăsând în urma sa o creaţie care va face din el cel mai mare poet al românilor.

6. II. Etapele creaţiei eminesciene Etapa I (1866 – 1870) cuprinde creaţiile de adolescenţă în care se simte influenţa unor înaintaşi: De-aş avea, La Bucovina, Speranţa, Junii corupţi, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie etc. Etapa a II-a (1870 – 1877) se caracterizează prin îmbogăţire şi diversitate tematică: Venere şi Madonă, Epigonii, Mortua est, Călin (file din poveste), Strigoii, Sara pe deal, Floare albastrăetc. Etapa a III-a (1877 – 1883) reprezintă faza deplinei maturităţi artistice: Singurătate, O, rămâi…, Pe aceeaşi ulicioară, Scrisorile, Luceafărul, Pe lângă plopii fără soţ, Glossă, Odă ( în metru antic) etc.

7. III. Teme şi motive eminesciene A abordat în scrierile sale Mituri Teme Motive literare - Mitul genezei şi al morţii universului - Mitul geniului şi al condiţiei creatorului - Mitul zburătorului (erotic) - Mitul oniric - Concepţia despre poezie - Istoria şi mitologia - Folclorul - Natura şi iubirea - Societatea contemporană decăzută - Motivul îngerului şi al demonului - Motivul codrului -Motivul dorului - Motivul visului şi al somnului

8. IV. Eminescu şi posteritatea A vorbi de poet este ca şi când ai striga într-o peşteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă. (Tudor Arghezi) Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale. (George Călinescu) Individul, insul s-a topit profund în concepte, în viziuni şi în metafore şi iată-l astăzi renăscând în noi din ce în ce mai viguros, ca un pilon fundamental, ca un stâlp fundamental, ca o coloană fără de sfârşit. (Nichita Stănescu)

9. V. Eminescu - omul Omul acesta a trăit, mai ales des mâhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrâns de prieteni. Dar era şi un om ciudat! El îşi făcea o plăcere din necaz şi din durere o voluptate. Dacă n-avea vreo supărare şi-o căuta; dacă nu venea să-l întâmpine durerea din afară, el ştia să şi-o scormonească singur din rărunchi. ( I.L. Caragiale) Eminescu era bun, blând la vorbă, modest, simpatic. Pentru poporul de jos el avea o dragoste şi o milă nemărginită. Cu oamenii din popor se înţelegea mai bine decât cu toată lumea noastră cultă şi semicultă; o vară întreagă o petrecea la o stână în tovărăşia câtorva ciobani. Eminescu era omul cel mai puţin personal din câţi am cunoscut. (Iacob Negruzzi)