E N D
Ochiul Drăgan Ștefăniţă
Ochiul • Ochiul este un organ a cărui principală funcţie este cea de a detecta lumina. Se compune dintr-un sistem sensibil la schimbările de lumină, capabil să le transforme în impulsuri electrice. Ochii cei mai simpli nu fac altceva decât să detecteze dacă obiectele din jur sunt luminate sau obscure. Cei mai complecşi folosesc la percepţia vizuală. • Ochii compuşi se găsesc la artropode (insecte şi animale similare)[1] şi sunt formaţi din mai multe pupile simple care permit formarea unei vederi panoramice. • La majoritatea vertebratelor şi câteva moluşte, ochiul funcţionează prin proiectarea imaginilor pe o retină sensibilă la lumină, de unde se transmite un semnal spre encefal prin intermediul nervului optic. Ochiul are o formă sferică, este umplut de o substanţă transparentă, gelationoasă numită umoare vitroasă, are o lentilă de focalizare numită cristalin şi, adeseori, un muşchi numit iris, care reglează cantitatea de lumină care intră.
Vederea la om Vederea la om La om, ochiul are forma unei sfere şi este localizat in orbita oculară. În ciuda dimensiunii reduse, este un organ complex: percepe formele, mişcările, reliefurile, culorile şi diferenţele de luminozitate. Ochiul captează imaginile ca un aparat fotografic. De altfel, ambele funcţionează aproape in acelaşi mod. Lumina pătrunde prin partea din faţă a ochiului printr-o membrana transparenta denumita cornee, înconjurată de o zonă denumită albul ochiului sau sclerotică. În spatele corneei se găseşte irisul, un disc colorat (diferit la fiecare persoană) în culori precum verde, albastru, căprui sau roz. Între cornee şi iris există un lichid numit umoare apoasă. Irisul e perforat în centru de un orificiu de culoare neagră, denumit pupilă. Pentru ca ochiul să nu fie deteriorat, atunci când lumina este foarte puternică, pupila se contractă (se micşorează); din contră, când e întuneric, pupila se măreşte. Lumina traversează în continuare cristalinul, care are funcţia de lentilă biconvexă, apoi un alt lichid, corpul vitros sau umoarea sticloasă. În final, imaginea este proiectată în profunzimea ochiului pe o membrană denumită retină, ca şi cum aceasta ar fi o peliculă de film dintr-un aparat fotografic. Pleoapele şi genele protejează ochii. O membrană subţire transparentă, denumită conjunctivă, căptuşeşte interiorul pleopelor şi o parte din sclerotică. Glande mici, localizate sub ploape, produc în permanenţă lacrimile. Acestea sunt etalate într-un strat uniform, în urma mişcărilor de clipire a pleoapelor, ceea ce împiedică uscarea acestor suprafeţe. Pierderea organului vizual necesită substituirea acestuia cu o proteză oculară de către tehnicieni protezişti.
Formarea imaginii Pentru ca razele de lumină să se poată focaliza, trebuie să se refracte. Cantitatea de refracţie depinde de distanţa de la care este văzut obiectul. Un obiect situat la distanţa necesită mai puţină refracţie decât unul situat în apropiere. Cea mai mare parte a procesului de refracţie se desfăşoară în cornee, la interfaţa cu aerul. Restul refracţiei necesare, în raport cu distanţa la care se află obiectul, are loc în cristalin. La înaintarea în vârstă, omul pierde această capacitate de a-şi ajusta focalizarea, deficienţă cunoscută sub numele de prezbitism sau vedere obosită.
Axe • Axe • Ochii vertebratelor şi ai unei serii de moluşte au două axe importante: axa optică şi axa vizuală: • Axa optică reprezintă axa de simetrie a elementelor optice care participă la formarea imaginii pe retină. Zona de pe retină aflată la intersecţia cu axa optică este locul unde aberaţiile optice sunt minime, deci rezoluţia imaginii proiectate este optimă. • Axa vizuală este determinată de centrul optic al sistemului de proiecţie optică (cornee şi cristalin) şi de locul de pe retină care asigură cea mai bună definiţie a imaginii (fovea centralis). • Pentru o vedere optimă aceste două axe ar trebui să coincidă, pentru a suprapune imaginea cea mai clară peste zona de pe retină cea mai aptă să o detecteze. Totuşi nu se cunosc specii la care această coincidenţă să aibă loc. De exemplu la om unghiul dintre cele două axe este de aproximativ 5°, cu axa optică deplasată în direcţie nazală faţă de fovea centralis. La alte specii deplasarea poate fi în direcţie nazală sau temporală. Nu se cunoaşte motivul pentru care această deviaţie a rămas necorectată de-a lungul procesului evolutiv.[2] • La vertebrate există o a treia axă, determinată de poziţia nervului optic, care creează pe retină o zonă incapabilă să recepteze lumina, numită pata oarbă. La om pata oarbă se situează la aproximativ 15° de la fovea centralis în direcţie nazală şi ocupă aproximativ 6° din câmpul vizual. Ochii cefalopodelor nu au o pată oarbă, deoarece nervii se conectează la retină prin spatele acesteia.
Parti ale ochiului Sclerotica este o membrană sidefie, de natură conjunctivă, slab vascularizată, având rol protector. În partea anterioară a globului ocular formează corneea transparentă. Corneea face parte din prima tunică a globului ocular. Ea are rol în sensibilitatea proprioceptivă a ochiului (termic, tactil, de durere), fiind inervată de ramura oftalmică a nervului cranian IV. Corneea este transparentă, avasculară, bogat inervată, având o reţea de terminaţii nervoase libere sensibile la durere, presiune, tact, cald şi rece. Coroida reprezintă tunica mijlocie a ochiului. Ea este de culoare neagră şi e puternic vascularizată. Prezintă anterior irisul, cu un orificiu numit pupila. Irisul este o parte a ochiului, şi este o diafragmă opacă prevăzută cu o deschidere numită pupilă, prin care trec razele de lumină către cristalin. Irisul are pigmenţi care dau culoarea ochilor (ochi albaştri, căprui, verzi).
Parti ale ochiului • Pupila este un orificiu circular sau alungit, negru, de mărime variabilă în centrul irisului care reglează cantitatea de lumină care intră în ochi.Are culoarea neagră deoarece marea parte a luminii care intră în pupilă este absorbită de către ţesuturile biologice din ochi. • Umoarea apoasa este un lichid incolor, limpede şi ocupă spaţiul dintre cornee şi cristalin. Este produsă de către procesele ciliare în camera posterioară şi ajunge în camera anterioară prin pupilă. Părăseşte globul ocular prin filtrul trabecular, respectiv canalul Schlemm. • Apetum lucidum este un strat reflectorizant situat în spatele sau chiar în retina multor vertrebrate. Reflectă lumina pe retină, mărind cantitatea de lumină disponibilă retinei. Are funcţia de a accelera reflexele necondiţionate.
Retina • Retina este un strat subţire de celule din globul ocular, care sînt responsabile de transformarea luminii în semnale nervoase la vertebrate şi o parte din cefalopode. • Diagrama ochiului uman. Notă: Nu toţi ochii au aceeaşi anatomie cu cei umani • Este interesant de remarcat faptul că (la vertebrate) stratul neuronal care transmite informaţiile către creier este aşezat pe partea anterioară a retinei, astfel încât lumina trece întâi prin el, înainte de a ajunge la celulele fotosensibile; aceasta este şi cauza pentru care există o „pată oarbă” pe retină, o zonă fără fotoreceptori (nu se poate percepe lumina în acea zonă), pe unde neuronii ajung în spatele ochiului, pentru a forma nervul optic. Cefalopodele, care au stratul neuronal în spatele ochiului, nu au această pată (aceasta fiind o dovadă că a evoluat în paralel cu ochiul vertebratelor). • În centrul retinei (acolo unde este intersectată de axul optic) se găseşte o zonă in care celulele fotosensibile sunt foarte concentrate, numită pată galbenă - aceata furnizează creierului cea mai clară imagine.
Amplasarea retinei • Retina este un strat de celule fotosensibile situate pe partea internă a peretelui globului ocular.Raza de lumină străbate retina, alcătuită din retina epitelială sau pigmentată şi retina neuronală care se continuă cu nervul optic (Nervus opticus) care conduce impulsurile prin chiasma optică la centrul optic din creier, lumina străbătând în prealabil cornea, corpul apos, deschiderea irisului pupila lentila cristalinul şi corpul vitros.Pentru a stabili o anumită orientare în cadrul globului ocular, este numită partea nazală şi partea temporală a ochiului.Stratul ochiului care acoperă retina în exterior este coroida un strat opac neeelastic care realizează în cavitatea oculară condiţiile camerei obscure de la aparatul fotografic, în faţa retinei se află corpul vitros Corpus vitreum limitat în faţă de Ora serrata înconjurat de corpii ciliari.
Imaginea retinei • Imaginea retinei • Pe fundul ochiului (Fundus oculi sau Fundus) unde este aşezată retina, prin deschiderea pupilei (pupilla) se poate vedea la un examen oftalmologic prin retina neuronală care este transparentă se poate vedea retina pigmentată se mai poate vedea în jur coroida de culoare întunecată.La acest examen se mai poate observa la 15° de axa optică în zona nazală a fundului ochiului locul de emergenţă a nervului optic (papillele).Acest loc se caracterizează printr-o coloraţie roză. sau un roşu deschis în comparaţie cu restul fundului ochiului care are culoare brună, brună portocolalie.Papilele au un diametru de 1,5 mm putând avea o formă ovală sau rotundă.
Pata oarba a retinei • Pata oarbă (Discus nervi optici sau Papilla n. optici) acest loc fiind amplasat la ca 15° în zona temporală a fundului ochiului, fiind punctul unde nervul optic părăseşte globul ocular.In zona petei oarbe nefiind receptori optici, de unde vine denumirea de pată oarbă, această deficienţă fiind compensată de zona înconjurătoare bogată în senzori optici.
Pata galbena a retinei • Pata galbenă • De la pata oarbă (Papille) se pot observa vasele (Arteriola şi Venola centralis retinae) care irigă retina.Pata galbenă sau macula lutea se află aşezat temporal (direcţia tâmplei) centrul în zonei mai puţin vascularizate într-o depresiune mică (Fovea centralis) este singura regiune colorată mai intens din regiunea fundului ochiului, având culoarea galbenă, care se datorează pigmentului luteină.Aici pe maculă sau macula lutea cu Fovea centralis (înconjurat de Tapetum lucidum zonă mai evidentă la tineri) se formează imaginea cea mai clară a vederii, denumirea de pată galbenă denumire datorită culorii sale, o primeşte în anul 1779 de la Samuel Thomas von Soemmerring.Macula are un diametru de cca. 3 mm, aici se formează imaginea clară necesară cititului, regiunile înconjurătoare realizează o imagine mai neclară, această regiune realizează cercul vizual din jurul imaginii clare (ceeace este văzut cu coada ochiului).
Structura retinei • Structura retinei • Prin observarea retinei la microscop se poate vedea stratificarea acesteia având mai multe tipuri de celule care se pot categorisi în: • Celule fotosensibile care recepţionează lumina trasformând lumina în impuls nervos, acestea fiind celulele cu conuri şi celulele cu bastonaşe. • Celulele interneuronale aici încadrându-se celulele bipolare şi orizontale care sunt celule neuronale ce transmit impulsul nervos de la celulele senzitive numai în zona retinei • Celulele ganglionare care transmit impulsurile în afara retinei prin nervul optic
Bolile ochiului • Miopia:Se caracterizeaza printr-un exces de refractie oculara din cauza caruia razele de lumina paralele venite de la infinit se intalnesc intr-un focar situat inaintea retinei. Miopul se caracterizeaza prin vedere foarte buna de aproape dar nu o vedere neclara la distanta.
Bolile ochiului Hipermetropia este viciul de refractie in care razele luminoase paralele venite de la infinit se aduna intr-un focar situat in spatele retinei. Din aceasta cauza hipermetropul in stare de repaus ocular, nu vede bine nici la distanta, nici aproape . Pentru a-si corecta tulburarile de vedere el utilizeaza in permanenta acomadatia atat pentru vederea la distanta cat si pentru vederea de aproape.
Bolile ochiului Astigmatia:O cornee normala este rotunda si neteda ca o minge de fotbal. Afectata de astigmatism, corneea se alungeste sever devenind ca o minge de rugby. Astigmatismul se mosteneste si poate aparea in combinatie cu miopia sau hipermetropia.
Bolile ochiului Prezbiopia:Substantivul prezbiopie vine din cuvantul grec presbus, insemnand om batran. La tineri, cristalinul este moale si flexibil si isi schimba cu usurinta forma pentru a se concentra. Cu timpul se petrece o intarire graduala a cristalinului; drept urmare, scade constant si abilitatea lui de a se concentra.
Bolile ochiului Sindromul de ochiuscatreprezinta pierderea sau reducerea abilitatii normale a ochiului de a produce lacrimi. Este una din cauzele cele mai frecvente pentru care se merge la un consult oftalmologic. O varietate de factori pot cauza sau contribui la aceasta problema.
Bolile ochiului Cauzele sindromului de ochi uscat: ● Inaintarea in varsta ●Medicamentele, inclusiv antistaminicele, pilulele anticonceptionale, diureticele, analgezicele si anti-inflamatoarele ● Efort ocular datorat cititului sau lucrului pe computer ● Un mediu uscat
Bolile ochiului Alergii: Ochii tai pot deveni rosii, umezi, poti avea o senzatie de mancarime - iar ochii si pleoapele pot fi chiar inflamate.
Bolile ochiului Cataracta: Simptomele ei sunt: ●Incetosarea vederii fara senzatie de durere ● Nevoia schimbarii dese a prescriptiei de ochelari ●Lumina devine prea orbitoare ●Culorile par fade si maronii ●Vedere nocturna slabita ●Sensibilitate la lumina / lumina pare prea slaba
Bolile ochiului Degenerescenta maculara uscata apare atunci cand tesuturile retiniene imbatranesc. Anumite celule nervoase din retina se modifica, limitandu-va abilitatea de a percepe detaliile fine. Asa se explica 90% din cazurile de degenerare maculara.
Bolile ochiului Degenerescenta maculara umeda apare odata cu procesul de neovascularizatie anormala din spatele ochiului (camera posterioara), sangele ajungand in regiunea retiniana. Desi este responsabil doar pentru 10% din cazurile de degenerescenta maculara, acest proces reprezinta o amenintare mult mai mare pentru pierderea vederii.
Bolile ochiului Glaucomul apare cand o formatiune de fluid in interiorul ochiului creaza presiune, deteriorand nervul optic. Poate fi cauzat de un blocaj treptat al canalului prin care se dreneaza de obicei excesul de fluid din ochi. De multe ori, odata cu varsta, unghiul de drenaj devine tot mai putin eficient.
Daltonismul (boala a ochiului) • Daltonismul, denumit ştiinţific cecitate cromatică este o stare patologică, o tulburare a vederii cromatice, constând în incapacitatea de a deosebi unele culori de altele (mai ales roşul de verde), deoarece fie receptorul responsabil pentru culoarea verde fie cel pentru culoarea roşie nu funcţionează deloc si astfel persoanele vad in negru sau gri. • Cecitatea pentru roşu se numeşte protanopie iar cecitatea pentru verde deuteranopie. Aceste forme de cecitate exprimă faptul că persoanele respective confundă roşul cu verdele şi chiar cu alte culori de aceeaşi strălucire sau saturaţie cum ar fi albastrul sau cenuşiul. Pentru investigarea tulburărilor cromatice se folosesc planşe pseudoizocromatice stilling, ishihara sau atlasul polack. Aceste probe sunt alcătuite din planşe pe care sunt prezentate prin cerculeţe de mărimi, culori şi nuanţe diferite cifre, litere sau figuri. I se prezintă subiectului pe rând aceste planşe şi i se cere să identifice cifra, litera sau semnul imprimat. Aceste planşe sunt astfel realizate încât ochiul normal le poate citi clar, în timp ce persoanele care suferă de cecitate cromatică identifică cifrele, literele sau semnele cu greutate, incorect sau deloc (Al. Roşca, 1971.
Daltonismul • Daltonismul este o boală congenitală cauzată de o defecţiune a retinei sau a unei porţiuni din nervul optic. Deşi boala este moştenită pe linie maternă, de daltonism sufera în special bărbaţii. • 8% dintre bărbaţi şi 0,5% dintre femei suferă de daltonism. Mai mult de 150 de ocupaţii (ex. pilot de avion, giuvaergiu, căpitan de vapor, ofiţer de poliţie, conducător de tren) nu sunt permise daltoniştilor şi practic în toate domeniile vieţii aceştia se găsesc într-o situaţie defavorabilă lor. • Trebuie totuşi să facem diferenţa dintre cuvintele daltonism şi discromatopsie, conceptul din urmă fiind mai rareori folosit tocmai din cauza caracterului său mai ştiinţific. Diferenţa constă în faptul că în cazul persoanelor discromatopsice toţi receptorii cromatici sunt funcţionali, în timp ce în cazul daltonismului receptorul responsabil pentru culoarea verde sau cea roşie nu funcţionează deloc.
Daltonismul • Daltonismul poate fi corijat, folosind o lentilă acoperită cu un strat specific. Acest strat a fost proiectat iniţial aşa încât să schimbe spectrul luminii care îl traversează în aşa fel ca acesta să stârnească un stimul în persoana discromatopsică asemănător celui din persoana cu vedere cromatică sănătoasă. La proiectarea stratului trebuia să fim atenţi ca acesta să-şi exercite efectul pe lungimile de undă medie (roşie-verde), în timp ce pe lungimile de undă scurtă (albastră) efectul să fie cât mai redus. Folosind lentilele de corecţie, daltoniştii pot să perceapă şi nuanţele cromatice pe care anterior nu le puteau observa. În 80% din cazuri daltonismul se poate corija în totalitate.
Culorile ochilor ● albastru
Culorile ochilor ● verde
Culorile ochilor ● căprui