DIVORŢUL

1. ASISTENŢA SOCIALĂ A FAMILIEI ŞI COPILULUI DIVORŢUL Student Profesor NINA MIHALACHE NECULAI LOREDANA MIHAELA

2. DIVORŢUL ,,Legea 59/26 iulie 1993 face distincţie între încetarea căsătoriei care intervine în cazul decesului unuia dintre soţi, declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi şi desfacerea căsătoriei, care intervine prin divorţ.” Cu toţii cunoaştem multe cupluri care au copii şi care au divorţat ori s-au separat. Nimeni nu are nevoie să i se reamintească numărul bărbaţilor, femeilor şi copiilor care au trecut sau chiar trec printr-o experienţă de tipul acesta. Divorţul nu mai este o problemă care rămâne doar în familie. A devenit mai mult decât un proces privat, care implică doar cuplul, pentru că toţii ceilalţi membrii ai familiei, copiii şi prietenii sunt afectaţi de ruptura respectivă. Urmările ,,şocului” se simt şi este greu de suportat să auzi că un alt cuplu s-a destrămat.

3. Dacă unul sau ambii parteneri discută cu cei apropiaţi ceea ce se întâmplă, aceştia se află într-o situaţie foarte delicată, pentru că nu se pot decide pe cine să susţină. Este tentant să atribuim vina unuia sau altuia dintre parteneri, dar în realitate acest fapt nu ajută nimănui. Dacă suntem cu adevărat prieteni, atunci e bine să reluăm corect situaţia, înainte de a aborda orice fel de atitudine. Exită perioade, înainte sau în timpul divorţului, când copiii au nevoie să discute cu cineva din cercul apropiat părinţilor lor. Copiii care se tem să nu-şi rănească mama sau tatăl rămân cu întrebări fără răspuns şi acesta este momentul în care bunicii sau o altă rudă apropiată pot interveni. Există căi de a-i determina pe copii să-şi esprime temerile. Adesea o întrebare formulată delicat, care aşteaptă un răspuns deschis, în cadrul unei discuţii sincere poate fi o mare uşurare pentru copiii dornici să afle ce se întâmplă şi chiar ce li se va întâmpla lor dacă părinţii se despart. Chiar dacă nu ni se întâmplă nouă asemenea evenimente nefericite, trebuie să ţinem cont şi să explicăm copiilor cât mai realist ce se întâmplă altor cupluri, dacă acestea trec printr-o situaţie criză. Pentru că astfel de ,,incident”, care îi afectează pe cei apropiaţi nouă, poate genera copiilor noştri sentimente de nesiguranţă legate de propia familie. De aceea ei au nevoie să le întărim încrederea în relaţia noastră, oferindu-le permanent dovezi de dragoste.

4. Toate epocile se consideră ca fiind mai luminate –şi în acelaşi timp, fără îndoială mai corupte – decât vremurile ce le-au precedat. Astfel, de pildă, tindem să exagerăm distanţa morală dintre noi şi victorieni. Secolul al XIX-lea ni se pare îndepărtat, în special în mentalitatea referitoare la sex. La schimbarea de secol lumea se presupune că a trecut printr-o ,,revoluţie sexuală”, care a modificat ireversibil modul de percepere a relaţiilor dintre bărbaţi şi femei. ,,Puritanismul” înaintaşilor noştri a fost înlocuit de o libertate sexuală deplină, iar aceasta a dus, inevitabil, la creşterea ratei divorţului. Faptul că divorţul nu mai şochează, aproape că depune mărturie pentru decăderea vechii ordini, schimbarea atitudinilor şi modificarea istituţiilor trecutului, care acum ne stârnesc un sentiment amestecat de nostalgie şi uimire. Doar alarmiştii ar putea susţine că familia a început să dipară, încetul cu încetul. Familia victoriană, considerau oamenii de ştiinţă, era patriarhală, întemeiată pe un standard dublual moralităţii sexuale, conform căruia fidelitatea se cerea soţiei, în vreme ce soţul îşi continua cariera extramaritală, escapadele sexuale printre prostituate sau amante de lux, funcţie de statutul social al fiecăruia. Oamenii nu se căsătoreau din dragoste, cât mai ales ,,de convenienţă”, după reguli stabilite de familiile implicate; toate mariajele erau astfel ,,aranjate”.

5. Divorţul sau anulareea – atunci când apăreau, rar – aveau loc la solicitarea bărbatului, soţia neavând nici o putere în faţa indiferenţei, infidelităţii sau brutalităţii acestuia; cu excepţia femeilor care o înconjurau, toate fiind victime ale unui sistem ce le condamna la o subordonare perpetuă. Aceasta este imaginea căsătoriei victoriene prezentată în contrast puternic cu familia modernă. Principala obiecţie faţă de legile prezente este aceea că ele sunt anacronice, un ultim refugiu al morallităţii exagerate din perioada victoriană. Astfel, autorii unui studiu recent privitor la divorţul cuplurilor americane afirmă că ,,deşi are loc o revoluţie socială reală, care afecteză într-o mie de feluri importanţa şi permanenţa elativă a căsătoriei, legile de divorţ au rămas la fel, cu mici excepţii”. Legea privind divorţul este pivită ca o instanţă notabilă a ,,decalajului cultural” şi, în consecinţă, cel mai bun argument care susţine necesitatea reformei este acela că legii nu ar tebui să i se permită să se îndepărteze prea mult de practică.

6. Majoritatea indivizilor crede, în aparenţă, că un mariaj nefericit este mai rău decât lipsa mariajului şi cel mai bun mod de a pune capăt unei asemenea situaţii este să divorţeze de comun acord. Legea îi obligă însă pe cei ce decid să divorţeze să suporte încă umilinţa şi stresul unei proceduri controversate, în care fiecare parte trebuie să aducă acuze celeilalte, uneori chiar să inventeze motive, prin care să dovedească oportunitatea divorţului, toate vacestea având efecte morale şi emoţionale dezastruoase pentru toţi cei implicaţi. Dincolo de aceste speculaţii există o îngrijorare explicabilă referitoare la aceste legi, care strică ceea ce ar fi trebuit, în fapt, să înnobileze: legăturile mariajului. Dar apare, de asemenea, şi o doză certă de confuziune cu privire la istoria familiei, natura revoluţiei sexuale şi relaţia acestor dezvoltări ale feminismului cu ,,emancipara femeii”. Pentru început, istoria familiei trebuie privită într-o perspectivă mai largă decât ne-am obişnuit. Există motive întemeiate să credem că momentul decisiv în istoria familiei occidentale, în conturarea profilului său, a apărut nu la începutul secolului al XX-lea, ci la sfârşitul celui de-al XVIII-lea iar familia victoriană – pe care noi ne-o imaginăm ca o antiteză a celei din ziua de azi – ar trebui văzută ca un prototip, în multe feluri, al căminului modern.

7. Nu departe de secolul al XVIII-lea, familiile erau privite ,,nu ca refugii în viaţa invaziei lumii” aşa cum afirma istoricul francez Philippe Aries, ,,ci drept centre ale unei societăţi foarte populate, puncte de bază ale vieţii sociale aglomerate”. Aries a arătat cât de puternic legată este familia modernă de ideea de intimitate şi de copilărie. Înainte aceste idei erau bine stabilite, stăpânii, servitorii şi copiii erau adunaţi în cadrul familiei fără discriminare, indiferent de vârstă sau rang. Trebuie să observăm însă schimbarea produsă, prin care creşterea copiilor a încetat a mai fi doar una dintre multele activităţi caracteristice familiei şi a devenit preocuparea centrală- unii sunt tentaţi să o considere obesesia centrală a vieţii de familie. În secolul al XIX-lea, copilăria a început să fie considerată o categorie aparte. Când s-a întâmplat aceasta, oamenii au recunoscut influenţa formativă enormă a vieţii de familie, iar familia a devenit mai presus de toate un loc de construire a caracterelor, de formare conştientă şi deliberată a copilului, de la naştere până la adulteţe.

8. Aceste schimbări nu au dictat doar o nouă perspectivă asupra copilului, ci şi asupra femeii: consideraţi aproape sacri, într-o oarecare măsură, calitatea de mamă primea şi ea această apreciere. Prima apariţie a acestei atitudini pare să fi fost asociată cu un nou sens al demnităţii femeii; chiar şi al egalităţii sale, într-un mod limitat, ca partener în creşterea copiilor. Recunoaşterea ,,drepturilor femeii” s-a produs iniţial nu dintr-un reviriment al vieţii de familie, ci din cultul ei. Şi primele ,,drepturi” câştigate de femeile moderne au fost cele ale celor căsătorite de a-şi controla proprietatea, de a-şi păstra câştigurile şi, nu în cele din urmă, de a divorţa. Odată cu liberalizarea legilor privitoare la divorţ, la mijlocul secolului XIX –lea, divorţurile au devenit din ce în ce mai uşor de obţinut şi din ce în ce mai multe au fost acordate femeilor. Divorţul juridic - un proces civil, intentat de un partener celuilalt – a fost o inovaţie a secolului al XIX-lea, fapt ce sugerează că ideea căsătoriei ca luptă a constituit o contrapondere firească a celei de mariaj, ca parteneriat. Confruntarea, ca şi parteneriatul , nu a fost niciodată considerată cu fermitate o relaţie între egali, nici în practica legislativă, nici în cadrul familiei, pentru că împlinirea egalităţii legale a femeilor căsătorite a fost dependentă de sensibilizarea imaginii femeii.

9. Acest fapt a erodat ideea de egalitate la fel de repede cum a promovat-o. În procesele de divorţ sensibilizarea judecătorilor la mamele suferinde, în special în cazurile de fixare de pensii alimentare, indică ambiguitatea ,,emancipării” femeii. Egalitatea între sexe – în cazurile de divorţ şi nu numai – nu se sprijină pe sensul crescut al irelevanţei distincţiilor sexuale, definite cultural. Ea reprezintă o conştientizare accentuată a acestor deosebiri, o instalare pe ideea că femeilor, le este oferită prin lege o protecţie specială. Din acest punct de vedere legile divorţului existente în prezent pot fi considerate bine întemeiate, reflectând un mod de a privi femeia care, persistând la jumătatea secolului XX, s-a dovedit a nu fi ,,victorian”, ci pur şi simplu modern; această înţelegere dependentă, în schimb, de obsesia modernă a purităţii căminului şi, dincolo de aceasta, a intimităţii. Într-adevăr, cineva ar putea afirma că un divorţ obţinut mai uşor, departe de a ameninţa casa, este una dintre măsurile necesare pentru a o păstra, dacă ne recunoaştem obsesia pentru viaţa de familie. Astfel, posibilitatea obţinerii divorţului reprezintă o formă de asigurare socială ce trebuie plătită de o cultură care consideră ideea de a avea o viaţă de familie o condiţie dezirabilă universal; costul eşecului în împlinirea fericirii domestice, în special pentru femei, nu trebuie să fie exagerat de ridicat.

10. Preocupările actuale privind divorţul îşi au originea în două tipuri diferite de consideraţii. Pe de o parte, răspândirea divorţului pare să reflecte o ,,cădere” a mariajului. Ca o consecinţă a acestei constatări, tradiţianaliştii cer o îngrădire a legilor divorţului, iar reformatorii – o abordare mai ,,matură” a mariajului. Pe de altă parte, un al doilea grup al reformatorilor este alarmat mai ,,matură” a mariajului. Pe de altă, un al doilea grup al reformatorilor este alarmat nu de dezmembrarea căsătoriei, ci de ipocrizia ce înconjoară divorţul, ei ar vrea ca mariajul să fie o problemă total privată, limitată în timp de o consimţire reciprocă – o schimbare care ar putea sau nu să accelereze ,,declinului familiei”, dar care, consideră ei, s-ar potrivi mai bine pretenţiilor noastre de umanitate decât legile prezente. Definirea mariajului ca un contract, decretată de lege, ajută probabil la promovarea concepţiei despre căsătoriei ca luptă, un amestec de obligaţii, îndatoriri, care apare atât de des în folclor. Revizuirea legii, în special a celei referitoare la divorţ, nu ar schimba ideile comune despre căsnicie, dar le-ar priva cel puţin de aprobarea legală.

11. În trecut nu s-a pus un accent foarte mare pe divorţ, pe cauzele şi efectele sale devastatoare, nu au existat nici măsuri stricte care să împiedice apariţia sa, cazurile de divorţ nefiind excesiv de numeroase. Nu există nici o îndoială că diferenţa dintre trecut şi prezent se datorează faptului că acum au crescut motivele ce duc la divorţ. Viaţa socială sa- schimbat în asemenea măsură, încât există mai multe şanse de dezmembrare a legăturilor familiale. Iluzia divorţului atrage nu doar cuplurile proaspăt căsătorite, dar chiar şi pe cei căsătoriţi de foarte multă vreme. Începând cu al doilea război mondial, în medie, numărul cazurilor de divorţ nu a fost mai mic de 400000 anual. Din căsniciile dizolvate, 40% au rămas intacte 10 ani mai mult iar 13% aveau mai mault de 20ani. Vârsta medie a celor 2milioane de femei divorţate a fost de 45ani. 62% dintre ele aveau copii sub 18ani în momentul divorţului. Aceste femei formează o garanţie specială. Unii cercetători preferă să pună în discuţie o altă problemă, şi anume, dacă această creştere vizibilă a cazurilor de divorţ se datorează în mare parte incompatibilităţii temperamentale dintre soţ şi soţie sau altor cauze . Se pune firesc întrebarea: dacă incompatibilitatea este acceptată a fi cauza separării în cazul celor proaspăt căsătoriţii, cine poate să explice situaţia celor care divorţează după ce căsnicia lor a durat foarte mulţi ani?

12. Acolo unde modernitatea a pătruns într-o măsură substanţială, divorţul a fost mult mai prezent. Şi este evident că în marile oraşe fenomenul este mult mai vizibil decât în localităţile din provincie, în cele izolate. Atmosfera socială este cea care a subminat sistemul familial sacru. Ar trebui oare să se interzică divorţul, iar uniunea materială să fie stabilă pentru eternitate? O alternativă ar fi aceea ca divorţul să nu fie inerzis legal, pentru că în anumite circumstanţe este de neevitat, dar în acelaşi timp societatea ar trebui sîntreprindă orice acţiune posibilă pentru a îndepărta cauzele fricţiunilor şi separarea dintre soţi şi pentru a salva copiii de la situaţia de a rămâne fără adăpost. Este cert că legea nu poate face nimic, dacă societatea încurajează cauzele ce determină divorţul. Dacă acesta nu poate fi interzis în totalitate, sub ce forme ar trebui permis? Cine ar trebui să-şi exerseze dreptul de a divorţa? Doar soţul, doarsoţia sau amândoi? Ar trebui să existe sau nu o procedură de separare diferită, pentru fiecare în parte?

13. Teorii referitoare la divorţ Divorţul să fie liber, fără nici o restricţie legală sau morală. Sunt cei ce privesc mariajul doar din perspectiva căutării plăcerii; cei care nu-i conferă spirit sacru şi care nu iau în considerare valoarea socială a căminului şi a familiei. Căsătoria este o promisiune sacră. Este o uniune de inimi şi suflete ce trebuie păstrate intacte şi în siguranţă. Cuvântul ,,divorţ”ar trebui eliminat din dicţionarul societăţii. Cei doi, femeia şi bărbatul, odată căsătoriţi, ar trebui să ştie că, exceptând moartea, nimic nu îi poate separa.Este aceeaşi teorie sprijinită de Biserica Catolică de secole, teorie susţinută şi astăzide către reprezentanţii săi. Mariajul este dizolvabil de către bărbat, nu de către femeie. În lumea veche mulţi oameni aveau acest punct de vedere, dar acum teoria nu credem să mai aibă susuţinători. Căsătoria este o instituţie sacră şi sistemul vieţii de familie e respectabil, dar calea către divorţ ar trebui deschisă ambilor soţi – în anumite condiţii – şi procedura de dezvoltare a căsniciei ar trebui să fie aceeaşi pentru amândoi.

14. Este cert că instituţia căsătoriei este sacră, sistemul vieţii de familie este respectabil, divorţul este abominabil şi este datoria esenţială a societăţii de aîndepărta cauzele care au condus la divorţ, deşi acesta nu poate fi interzis total; modalităţile de a depăşi situaţia trebuie să fie permise atât femeii, cât şi bărbatului. Procedura ce va fi adoptată pentru dizolvarea mariajului ar trebui să fie însă diferită în cazul lor. Divorţul este unul dintre exemplele de drepturi diferite ale bărbatului şi femeii. Aceasta este teoria care reprezintă punctul de vedere islamic, ţările musulmane urmând-o parţial. Divorţul nu înseamnă sfârşitul unei familii, ci o tranzicţie către o nouă formă de familie. Această tranziţie este de obicei dureroasă pentru membrii săi. Necazul adulţilor se cobină cu necesitatea dezvoltării abilităţii de arăspunde copiilor şi nevoilor acestora. Oricum, părinţii pot găsi căi de a se ajuta pe sine şi pe copii pentru a depăţii această tranziţie dificilă.

15. Când îi anunţăm pe copii că divorţăm? Imediat ce considerăm că divorţul este inevitabil, îi înştiinţăm. Nu trebuie să fim surprinşi dacă ei ştiu deja. Cheia este onestitatea. Nu e recomandat să le oferim false speranţe că relaţia maritală va continua, dacă este evident contrariul. Nu trebuie să învinovăţim parenerul pentru tot şi trebuie să conştietizăm că separarea nu este în nici un caz din vina copiilor. Ei se învinovăţesc adesea pentru problemele maritale ale părinţilor. Cum le spunem copiilor? • Explicaţia să fie simplă şi directă • Ambii părinţi să fie prezenţi şi să participe pentru că ar părea că doar unul singur este responsabil de divorţ • Ambii părinţi trebuie să-i ,,asigure” din nou că-i iubesc • Să nu fie încurajaţi să ia partea unuia sau altuia dintre părinţi • Să li se ofere garanţii de către ambii părinţi, că îi vor sprijini ori de câte ori va fi nevoi

16. Copiii suferă în urma părăsirii căminului de către unul dintre părinţi. În situaţii de stres, chiar de la vârste timpurii, copiii manifestă frecvent anumite comportament care le trădează suferinţa. Vom sublinia, pentru a supune atenţiei părinţilor şi a celor ce îi îngrijesc ori lucrează cu ei, aceste manifestări. Perioada de la 0 la 2ani Comportamente: Cum pot interveni părinţii *iritabilitate sau hiperactivitate; *refuză mâncarea; *începe să imite tonul trist sau dur al vocii altora; *trebuie păstrată relaţia cu părintele sau bunicii care îl au în custodie pe copil; *e bine ca cel mic să fie îmbrăţişat ori de câte ori simte nevoia; *părinţii să fie consecvenţi;

17. Perioada de la 3 la 5 ani Comportamente: Cum pot interveni părinţii *în permanenţă să-i ,,asigure” pe copii de dragostea lor; *să se implice permnenţă ca părinte, separând tensiunile post-maritale de problemele lor; *să evite comntariile negative la adresa celuilalt părinte;copiii aparţin ambilor părinţi; *teama de a sta singur; *poate fi agresiv cu păpuşule sau cu celelalte jucării; *are nevoie de sprijin/atenţie parental(ă); Perioada de la 6 la 8 ani Comportamente: Cum pot interveni părinţii *se trădat de părinţi; *se simte neiubit şi onstruieşte poveşti despre părintele absent; *are o dorinţă puternică de a-şi reuni părinţii; *să le explice motivele de divorţ în termeni pe care copilul să-i înţeleagă; *să accepte sentimentele copiilor ca fireşti, fără a încerca să le schimbe;

18. Perioada de la 13 la 18 ani Comportamente: Cum pot interveni părinţii *furia pe părinţii care divorţează se poate întoarce asupra oamenilor sau lucrurilor; *îi critică pe părinţi şi-şi promite să nu facă aceleaşi greşeli; *se poate ,,refugia” în alcool, droguri pentru a scăpa de durere, *poate lua decizii care să-i mopdifice viaţa total, fie pozitiv, fie negativ; *să fie corecţi , pentru că fiii lor se aflăla vârsta la care nu suportă să nu li se acorde încrederea; *să evite orice fel de comentariu negativ la adresa celuilalt părinte; *să le permită adolescenţilor să ia propria decizie în ceea ce-l priveşte pe celălalt părinte; Ideea de bază esteaceea că divorţul este foarte greu de suportat pentru copii. Dar dacă părinţii reuşesc să depăşească bine momentul, într-un mod admirabil şi se centrează pe nevoile acestora, pot reduce efectele negative şi-i pot ajuta să devină cetăţeni responsabili.

19. Mulţi copii din zilele noastre pot fi oricând ,,prinşi la mijloc” de un divorţ parental. Cei din familiile divorţate suportă consecinţe dureroase, dar cei care sunt sprijiniţi şi cărora li se oferă informaţii legate de modul în care trebuie să reacţioneze în astfel de situaţii pot depăşi mai uşor momentele limită. Cum se poate realiza acest lucru? ,,Co-paternitatea” este o expresie utilizată pentru a-i descrie pe părinţii divorţaţi sau separaţi, la necazul copiilor lor, care îşi însuşesc tehnici prin care să evite să-şi detrmine copilul să aleagă pe unul dintre ei. Trebuie să admitem că multor cupluri le este foarte greu să divorţeze pe o cale amiabilă. De obicei există furie, resentimente, dezamăgire şi durere. Părintele se poate folosi în mod eronat de copil, considerându-l un fel de ,,instrument”, prin care controlează accesul celuilalt părinte la fiul/fica sa sau la suportul financiar. Toate acestea expun copilului unui risc mărit, împovărându-l şi mai mult decât este în urma problemelor generate de divorţ.

20. Surse de conflict: *banii; * problemele de sănătate; *educaţia religioasă/educarea valorilor; *planuri pentru educaţie sau carieră; *concediile; *timpul liber; *disciplina; *stilurile parentale.

21. A învăţa despre divorţ şi problemele cu care se confruntă copiii permite părinţilor să-i protejeze, atunci când apar asemenea situaţii. Există câteva soluţii: 1. Stabilirea unei baze pentru o relaţie ,,co-parentală” pozitivă, prin care părintele: *să ia în considerare atât timpul petrecut de el cu copilul, dar şi cel petrecut de celălalt părinte; *să asculte ceea ce-i spune copilul, legat de problemele pe care le are cu celălalt părinte, dar să-l sfătuiască să le dicute deschis cu acesta; *să nu-şi considere copilul un ,,mesager”, ,,colector de pensie alimentară” sau ,,spion”. 2. Întreţinerea unei comunicări clare cu copilul, prin care acesta trebuie să conştientizeze următoarele: *nu el este cel ce a cauzat divorţul; *va continua să aibă familie, chiar dacă părinţii săi nu mai sunt căsătoriţi; *deşi sentimentele părinţilor unul faţă de celălalt s-au schimbat, dragostea lor pentru copil a rămas aceeaşi; *părinţii vor continua să aibă grijăp de el.

22. 3. Menţinerea unei griji permanente a părintelui şi faţă de sine. Funcţie de circumstanţe, energia emoţională şi fizică a părintelui ce trece printr-un divorţ este destul de scăzută. Trebuie să existe modalităţi prin care acesta să-şi revină, penrtu a putea să ofere copilului întregul său sprijin. Există o serie de stări cu care copilul se confruntă în asemenea siuaţii, iar părintele trebuie să-l ajute să le depăşească. De aceea, se recomandă ca acesta să-i asigure copilului: Permanentă încurajare; Stabilitate ; Încurajare ; Corectitudine , Onestitate ; Sprijin; Siguranţă; Încredere; Formarea şi menţinerea unui cerc de sprijin.

23. Una dintre problemele cele mai dificilepentru părinţăă care îşi împart responsabilitatea asupra copilului o constituie ,,dreptul de vizită”. Există astfel câteva scopuri parentale constructive, care promovează bunăstarea copiilor, ajutându-i să crească sănătoşi şi fericitţi. *ambii părinţi ar trebui să încurajeze vizitarea pentru a-şi ajuta copiii să crească şi să se dezvolte armonios; *în general, părinţii ar trebui să încerce să se respecte, cel puţin de dragul copiilor; *fiecare părinte are dreptul să ştie ce se întâmplă cu copilul, atunci când merge în vizită la celălalt; *este extrem de important ca fiecare să cunoască şi toate datele de identificare ale celuilalt, inclusiv cele de la locul de muncă. Reguli acceptate de vizitate 1. Să existe programe flexibile de vizită *celălalt părinte trebuie anunţat înainte dacă apar modifcări în programul de vizitare; *trebuie luat în considerare faptul că e posibil ca programul de vizită să fie afectat de anumite planuri ale copilului

24. 2. Vizitele să fie considerate aspecte fireşti ale noului program al copilului *părinţii să găsească activităţi care să le mpermită lor mşi copiilor să-şi construiască relaţia, dar care să le ofere şi oportunitatea de a petrece mai mult timp împreună; *să ofere un echilibru între distraţie şi responsabilitatea faţă de copii; *să fie încurajate vizitele care-i includ pe bunici şi familia extinsă. 3. Să existe respect pentru fostul soţ/fosta soţie şi grijă faşă de copii *părintele care vine în vizită trebuie să apară la timp; *dacă în programul de vizităeste inclisă şi o altă persoană(noul partener al tatălui/mamei sale) copilul trebuie anunţat dinainte; *dacă părintele care nu mai locuieşte cu familia îşi schimbă adresa, slujba, numerele de telefon, trebuie să-şi anunţe fostasoţie/fostul soţ. Activităţi nepermise într-o vizită Unii părinţi se folosesc de vizite pentru a-şi atinge scopuri distructive, acţionând pentru a-şi răni fostul partener, pentru a-i distruge viaţa, pentru a se răzbuna pentru durerile provocate sau în trecut. În acest sens, ei folosesc anumite strategii. Acestea pot crea chiar o relaţie mai ostilă cu fostul soţ/fosta soţie şi pot afecta grav relaţia dintre copil şi unul sau ambii părinţi. Pentru a evita asemenea efecte devastatoare e recomandat să se respecte următoarele principii:

25. Să nu se refuze comunicare cu fostul partener *să nu fie ,,folosit” copilul ca mesager în probleme legate, de pildă, de sprijin financiar; *copilul nu trebuie învinovăţit pentru anularea sau schimbarea programului de vizitare; *să nu fie transformat copilul în ,,spion” al părintelui. 2. Să nu se încerce destrămarea relaţiei copiluilui cu celălalt părinte *să nu se încerce culpabilizarea copilului pentru faptul că-şi petrec timpul şi cu celălalt părinte; *părintele să nu-i mărturisească copilului faptul că este trist şi se simte singur, dacă acesta îl vizitează pe celălalt; *nu trebuie invocate false acuzaţii de abuz, doar pentru a nu mai permite părintelui să-şi vizitaze copilul; *să nu se pretindă că este bolnav copilul, doar pentru a-l împiedica pe fostul partener să-şi viziteze fiul/fiica; *nu trebuie interzis celuilalt părinte să-şi caute copilul la telefon. 3. Să nu se transfere furia de fostul partener asupra relaţiei părintelui cu copilul *nu trebuie rănit copilul prin apariţii întârziate la întâlnire stabilită sau prin neprezentare.

26. 4. Să nu se răsfeţe copilul sau să se încerce ,,cumpărarea” dragostei sau a loialităţii sale *să nu se permită copilului să*-l şantajeze pe celălalt părinte, condiţionând dreptul de a fi vizitat de cumpărarea anumitor obiecte; *părintele să nu încerce să-l mituiască pe copil; *nu trebuie ca celălalt părinte să fie un fel de ,,amic” al copilului, pentru că acesta are nevoie de un părinte, în adevărata accepţiune. Odată cu separarea părinţilor, copiii se confruntă cu o mulţime de probleme, aşa cum am precizat anterior: le este dor de celălalt părinte; când sunt mici se învinovăţesc pentru divorţul părinţilor; alţii încearcă într-un mod disperat să-i împace; sunt trişti; se plâng, unii dezvoltă comportamente negative. Există 4 mari categorii de explicaţii pentru rezultatele negative ale copiilor, care au trecut prin experienţa divorţului părinţilor. a)Sărăciasau chiar reducereasubstanţială a resurselor financiare, care adesea urmează unui divorţ, reprezintă una dintre cauzele principale ale problemelor copiilor .

27. b)Diminuarea îndeplinirii obligaţiilor părinteşti.Divorţul creează o serie de factori de tensiune pentru părinţi, în special pentru custode, căruia îi este foarte greu să depăşească situaţia, dacă este sărac. Aceste influenţe nefaste reduc timpul petrecut de părinte cu copilul, marchează negativ modalităţilede manifestare a afecţiunii, cresc instabilitatea parentală, permit etalarea unei mai mari durităţi sau, o permisivitate exagerată din partea adultului. • c)Mulţi părinţi divorţaţi sunt atât de împovăraţi emoţional şi financiar, încât devin, cel puţin temporar, depresivi, întimp ce alţii iniţiază o căutare disperată a unui nou partener, care-i face mai puţin disponibili pentru copiii lor şi nu le permite să răspundă copiilor pe măsura aşteptărilotr acestora. • d)Conflictul parental – poate determina depresia, ostilitatea, agresivitatea şi alte comportamente nepotrivite ale copiilor. Mai mult decât atât, un asemenea conflict este un model de rol disfuncţional pentru ei. Copiii învaţă faptul că neînţelegerile pot fi rezolvate numai prin ,,luptă”. Această lecţie induce consecinţe negative asupra viitoarelor lor relaţii, înclusiv cea materială.

28. Fenomenul divorţului este o problemă mult mai complexă decât se consideră, în general. Statisticile referitoare la el sunt dificil de înţeles şi, în consecinţă, sunt eronat interpretate în mod frecvent. În orice familie, un divorţ este un semn pentru noi toţi de a ne mobiliza. Faptul că acum sunt mai multe despărţiri nu înseamnă că sunt mai puţin dureroase. Când o familie se află în criză este de datoria tuturor să ajute într-o anumită măsură, să intervină. Copiii sunt viitorul nostru şi merită atenţia noastră totală şi sprijinul necondiţionat. Este responsabilitatea noastră colectivă de a-i proteja pe cei implicaţi în divorţ. Adulţii divorţează unul de celălalt, dar în nici un caz de copiii lor, însă pentru aceşti din urmă perspectiva pare diferită, de cele mai multe ori.