Download
1 / 8
E N D
Cand privesti muntii nostri acoperiti cu paduri, fara sa vrei te gandesti la vesnicie. Mii de generatii de oameni i-au privit, s-au bucurat de splendida lor infatisare. Asa erau si pe vremea intemeierii Tarii Romanesti si a Moldovei, asa erau cand Traian a strabatut cu legiunile sale in inima Daciei, asa erau cand stramosii nostri din epoca de piatra descopereau primele rudimente ale civilizatiei
Padurea tinutului carpato-danubian in vremurile neguroase ale preistoriei era mult mai intinsa decat astazi, acoperea nu numai muntii, dar si dealurile si o mare parte a campiei. • In Transilvania, existentau padurilor mari ce o desparteau de vasta campie a Dunarii si a Tisei. Moldova avea codrii uriasi ce acopereau dealurile si coborau pana la varsarea Siretului si Prutului. In Muntenia sau Tara Romaneasca, cu exceptia Baraganului si a stepei Burnazului, puteai sa mergi de la munte pana la Dunare numai prin codri. Un foarte bun cunoscator al padurii, regretatul Emil Pop, afirma ca pamantul romanesc, trebuie sa fi fost acoperit altadata in proportie de cam 60-70 % cu paduri.
Aproape in tot tinutul carpato-danubian, cand sunt lasati sa se dezvolte in voie, copacii si chiar arbustii ajungeau la varste si dimensiuni impresionante. La Ghergani, la nord-vest de Bucuresti, a existat pana in 1956, cand a fost doborat de o furtuna napraznica, un stejar care avea 800 (opt sute) de ani, mai vechi decat intemeierea Tarii Romanesti cu aproape un secol si jumatate. Tot dintr-un stejar falnic – unul singur – a fost construita biserica veche a manastirii "Dintr-un lemn", din judetul Valcea (de aici si numele ei). La Vizantea razeseasca, in judetul Vrancea, exista, in 1930 un stejar gros caruia localnicii ii spun "stejarul lui Stefan cel Mare". Langa Tismana (judetul Gorj), la punctul Nereaz, atrage atentia un castan cu fructe comestibile si cu o circumferinta a trunchiului de peste sase metri. "Regele brazilor"de la Tihuta (jud. Bistrita-Nasaud ), un molid are mai bine de doua sute de ani, si e concurat de bradul de pe valea paraului Artagul, aproape de cheia (jud. Prahova ), brad care are 62 de metri inaltime si 2,50 m in diametru. Ulmul din Campulungul Moldovenesc, din curtea lui Vasile Gavrilescu, pe strada paraul Morii, a depasit sapte sute de ani, caz extrem de rar de longevitate a ulmului. In localitatea Pecica, judetul Arad, doi plopi negrii seculari au supravietuit 400 de ani pana in 2004.
Un al doilea fapt e iarasi sigur padurea a fost de un mare ajutor populatiei romanesti de-a lungul istoriei, sub raportul alimentatiei. O seama din animalele vanate au fost vanate precum bourul, zimbrul, ursul, mistretul, cerbul, caprioara, iepurele asigurand carnea necesara si, totdeodata, blanurile si pieile trebuitoare pentru imbracaminte si incaltaminte. Din alune, nuci, jir se scotea si ulei. De asemenea fragii, zmeura, mure, afine, macese, si fructele paduretilor ereu folosite in alimentatie. In sfarsit padurea oferea starmosilror nostri tot soiul de ciuperci si bureti – vineti de fag, de brad, galbiori, manatarci, laptosi, ghebe, sbarciogi etc. precum si frunze – leurda, ale carei foi ca ale margaritarului, sunt excelente primavara, dragaveiul, papadia, loboda sau stirul, grausorul, stevia – radacini si seminte ( chimionul, purul sau usturoiul salbatic). Sa nu mai de pestii paraielor de munte, pastravii, lipanii, lostritele, zglavoacele, boistenii, soretii, zvarlugele etc. Daca la alimente, la piei si la blanuri, adaugam lemnul pentru constructia bordeielor si caselor, pentru foc, pentru diverse unelte, precum si pentru plute si barci. Acestea din urma constau adesea dintr-un trunchi de copac scobit cu ajutorul toporului si al focului – o "monoxila" de genul celei ce poate fi vazuta in Muzeul Marinei din Constanta si inca astazi pe unele balti.
Dupa cele prezentate, ne dam pe deplin seama, de importanta pe care a avut-o padurea pentru stravechii locuitori ai tinuturilor noastre, ca de altfel ai tuturor tinuturilor, in epoca preistorica. • In legatura cu focul, trebuie sa subliniem faptul ca, pe langa cel obtinut in mod natural, de la copacii aprinsi de traznet, oamenii preistoriei au izbutit sa-l obtina si pe alta cale, tot cu ajutorul padurii frecand repede si indelung, intre ele, doua lemne uscate, de duritate diferita. E asa-zisul "foc viu" pe care-l mai faceau inca ciobanii nostri, la inceputul secolului trecut, si care avea, dupa credinta lor, si unele insusiri magice.
In anii 75 – 74 inainte de era noastra, proconsul Macedoniei, C. Scribonius Curio, atinge, cu armata sa, Dunarea, in fata Banatului – dupa alti cercetatori in fata Olteniei sau a Teleormanului – dar nu indrazneste sa treaca fluviul: s-a temut, dupa spusa istoricului antic Florus, de "intunecimea codrilor" ( "Curio Dacia tenus venit, sed tenebras saltuum expavit" ). A indraznit un alt general roman, Cornelius Fuscus, pe vremea imparatului Domitian, in anul 87 e.n., dar indrazneala i-a fost funesta. Armata lui Decebal l-a surprins in locuri grele, in mijlocul padurilor, si, in lupta care a avut loc, Fuscus a pierdut intreaga sa oaste, el insusi cazand pe locul bataliei. In timpul razboaielor dintre Traian si Decebal in anii 101 - 102 si 105 – 106 ai erei noastre, regele dacilor a avut ca aliat padurea ; columna ridicata de imparat la Roma arata in mai multe locuri pe daci luptand langa padure. Iar istoricul antic Cassius Dio, care ne da detalii asupra razboaielor dintre daci si romani, afirma ca dupa o lupta grea in Banat, in care ambele ostiri avusesera pierderi, Decebal, spre a induce in eroare pe romani, a pus sa se taie copacii unei paduri tinere la un stat de om, si i-a camuflat cu arme si dacice, spre a da impresia, de departe, ca mai are in rezerva, inca o ostire
Cu greu ne putem face o imagine despre intinderea padurilor acum doua milenii. Unde se inalta azi Bucurestii erau paduri intinse si ele mergeau spre miazanoapte, incluzand viitorul codru al Vlasiei, pana dincolo de Ploiesti, unindu-se cu padurile dealurilor si, apoi, ale muntilor! Spre miazazi, ajungeau neantrerupt pana la Dunare unde se legau de padurea de lunca a fluviului. La fel in regiunea Teleormanului, al carui nume in limba cumana, adica veche turceasca, inseamna "padure nebuna" ; de comparat cu "Deliormanul" din sudul Dobrogei avand acelasi inteles in turca mai noua, osmanliie. • In locul vestitilor codri ai Teleormanului sunt astazi ogoare, dar ici si colo, cate un petec de padure sau cate un stejar izolat, martor singuratic, aminteste starea de altadat.
