Familia Paramyxoviridae

1. Familia Paramyxoviridae

2. Caractere generale • virusuri pleomorfe mari (150-300 nm), cu genom de tip ARN cu polaritate negativă, nesegmentat, capsida cu simetrie helicală, anvelopa cu două glicoproteine sub forma de spiculi • glicoproteine H/N, H sau G cu rol de ligant la receptori celulari ; • proteina F: sau factorul de fuziune care devine activ prin clivaj proteolitic – determina aparitia de sincitii prin fuziunea membranelor citoplasmatice; este implicată în infectivitate şi este prezentă la toate genurile; are şi activitate hemolitică; • proteina M, prezentă la nivelul feţei interne a învelişului are rol în asamblare. • replică în citoplasmă cu formare de incluzii acidofile intracitoplasmatice (excepţie v.rujeolic); • sunt antigenic stabile.

3. Paramixovirusuri de interes medical Familia Paramyxoviridae • subfamilia Paramyxovirinae • genul Paramyxovirus: • v. paragripale (tip 1şi 3); • genul Rubulavirus • v. parotiditei epidemice (v. urlian); • v.paragripale (tip 2 şi 4); • genul Morbillivirus • v. rujeolic; • subfamilia Pneumovirinae • genul Pneumovirus • v. respirator sinciţial (VRS).

5. V. rujeolos – sinciţiu si celule gigante

7. Virusul paragripal • particularităţi structurale: posedă glicoproteina H/N cu proprietăţi hemaglutinante şi de neuraminidază; • determină infecţii ale tractusului respirator (mai frecvent tipurile 1 şi 3) • manifestări severe la sugari:crup, bronşiolite, pneumonii; • infecţii respiratorii superioare banale la copii şi adulţi; • diagnosticul de laborator este direct (cultivare pe culturi de celule cu evidenţiere precoce prin hemadsorbţie), cel serologic fiind limitat de răspunsul slab imunologic; • nu dispunem de chimioterapice şi profilaxie specifică.

8. Virusul urlian • aceleaşi caractere structurale şi de replicare cu v. paragripal; • posedă un singur tip antigenic; • transmis pe cale respiratorie; • replicare la nivelul tractusului respirator superior urmată de viremie, cu localizare la nivelul diferitelor ţesuturi: • glande salivare (parotide, submaxilare); • SNC (meningite – 15%, meningoencefalite); • pancreas (pancreatite – 2-5%); • testicol (orhi-epididimite – 20-50%), ovar (ooforite – 5%)

9. Virusul urlian • imunitate postinfecţioasă de durată prin IgG; • diagnostic pe criterii clinice, în formele atipice se recurge la diagnostic direct (izolarea virusului pe culturi de celule din salivă, urină) sau serologic (Ac specifici în dinamică sau IgM); • nu există tratament antiviral; • profilaxie specifică cu vaccin viu atenuat în unele ţări.

12. Imunitatea: • răspunsul inflamator este responsabil de instalarea acestui tablou clinic. • Deşi aparţine familiei Paramyxoviridae este mai apropiat de virusul paragripal tip 2, fără ca imunitatea între cele 2 virusuri să fie încrucişată. • VPE există sub forma unui singur tip antigenic care induce Ac faţă de proteinele HN, F, SH, NP ce persistă toată viaţa, fără ca infecţiile secundare să fie semnalate. • Variaţia antigenică nu este importantă.

13. Imunitatea: • Studiile de biologie moleculară au pus în evidenţă, funcţie de produşii genei SH, două genotipuri majore: • A, circulant în Japonia (cu trei subtipuri) • B, predominant circulant în Europa şi America de Nord.

14. Imunitatea: • Antigene structurale: antigenul viral (V) şi antigenul solubil (S), ambele fixatoare de C’ şi antigenul sensibilizant, posibil de evidenţiat printr-o reacţie intradermică la foştii bolnavi. • Răspunsul umoral constă în apariţia după 5-7 zile a Ac-lor anti-NP, neprotectori, care persistă cam 6 luni şi a celor anti-HN, după 2-3 săptămâni, protectori, persistând probabil toată viaţa. • Ac anti-NP se pot evidenţia prin RFC iar cei anti-HN prin RN, RIH, RFC sau ELISA. • Intervenţia imunităţii celulare poate fi susţinută prin creşterea la debut a producţiei de IFN dar şi prin teste in vitro.

15. Diagnostic de laborator: • formele tipice nu necesită diagnosticul de laborator. • Produse patologice: exsudat faringian, salivă, urină, LCR. • Important de reţinut, perioada de 2 săptămâni de eliminare a VPE. • Diagnosticul direct • Evidenţierea de antigene virale la nivelul TRS sau LCR prin IF şi a genomului viral prin PCR.

16. Diagnostic de laborator: • VPE cultivă pe culturi primare umane (ex. rinichi embrionar uman) sau de maimuţă (rinichi de maimuţă Rhesus) şi pe celule fibroblastice de embrion de găină. • ECP este inconstant şi constă în apariţia de celule gigante multinucleate sau sinciţii; • mai util, este testul de hemadsorbţie cu eritrocite de cobai, care permite identificarea virusului, deoarece adsorbţia VPE poate fi inhibată de Ac specifici. • Identificarea virusului secundar izolării pe CC este posibilă şi utilizând Ac monoclonali în IF, sau, cu seruri policlonale, prin RN, RIH, RFC.

17. Evidentierea virusului prin hemadsorbtie

18. Diagnostic de laborator: • Izolarea pe ouă embrionate: se inoculează ouă embrionate de 7-8 zile, în cavitatea amniotică. • Incubarea la 36ºC, timp de 5-6 zile este urmată de evidenţierea de virus prin RH şi de identificarea acestuia prin RIH, utilizând hematii de găină, de cobai sau umane, de grup 0.

19. Diagnostic de laborator: • Diagnosticul clinic poate fi confirmat serologic prin evidenţierea anti-VPE IgM sau prin evidenţierea dinamicii semnificative, pe seruri perechi. • RIH, RN, EIA, IF pot fi utilizate atât pentru identificarea antigenelor cât şi a Ac-lor. • RFC este un test util; foloseşte atât antigen solubil (S) asociat nucleoproteinei cât şi antigen viral (V), asociat proteinei M.

20. Diagnostic de laborator: • Ac anti-S apar cel mai precoce, aproximativ la 1 săptămână de la debut; sunt urmaţi de cei anti-V care persistă timp îndelungat. • RFC este utilizat mai ales pentru diagnosticul infecţiei acute, pe baza dinamicii semnificative sau seroconversiei, pe seruri perechi. • ELISA este deosebit de sensibilă pentru evidenţierea de titruri foarte reduse de IgG în LCR.

22. Virusul rujeolic • particularităţi structurale şi de replicare: glicoproteina H, numai cu activitate hemaglutinantă; incluzii i.c. şi i.n.; • este unic antigenic; • determină o infecţie sistemică foarte contagioasă, cu poartă de intrare respiratorie; • replică la nivelul TRS şi gg. limfatici regionali, urmează o viremie primară cu replicare la nivelul SRE şi apoi o viremie secundară cu prezenţa virusului la nivelul tegumentului, pulmonului, rinichiului şi SNC;

23. Virusul rujeolic • manifestări clinice: febră, coriză, tuse, conjunctivită, pete Kőplik, raş tegumentar maculo-papulos generalizat; • complicaţii posibile, unele cu evoluţie mortală: encefalite, PESS – panencefalita sclerozanta subacuta (infecţie persistentă abortivă), pneumonie virală cu celule gigante, suprainfecţii bacteriene; • imunitate umorală şi celulară postinfecţioasă; • diagnostic de laborator numai în formele atipice de boală; in principal, serologic (IgM anti v. rujeolic); • nu există chimioterapie; • profilaxie generalizată cu vaccin viu atenuat.

24. Virusul rujeolic • Pentru rujeolă sunt caracteristice: • celulele reticuloendoteliale “Wartin-Finkelday” (celule de 100 m, multinucleate) rezultate din fuziunea celulară. • Sunt prezente la nivelul ţesuturilor limfatice (amigdale, ganglioni, plăci Peyer, splină, apendice) în timpul viremiei primare; • celulele gigante epiteliale la nivelul tegumentelor, mucoaselor, conjunctivei, tractusului respirator şi celulelor intestinale observate în viremia secundară; în endotelii sunt detectabile antigenele virale; • interesarea limfocitară se traduce prin: leucopenie importantă, leziuni cromosomiale importante, izolarea virusului din leucocite.

25. Imunitate: • trecerea prin boală conferă imunitate pentru toată viaţa. • Ac materni asigură protecţie în primele 6-8 luni. • Răspunsul umoral: Ac faţă de HA, proteina F şi NP sunt prezenţi la apariţia rash-ului şi ating titrul maxim în convalescenţă. • Se evidenţiază prin RIH, RFC, RN sau ELISA şi persistă toată viaţa.

26. Imunitate: • Primii Ac care apar sunt faţă de proteina NP, urmaţi de cei anti –HA, F si M. • Absenţa Ac anti-NP exclude diagnosticul de rujeolă. • Ac de clasă IgM apar precoce fiind decelabili în paralel cu apariţia rash-ului la 70% dintre pacienţi şi în 100% din cazuri după primele 3­4 zile; • ulterior apar Ac de clasă IgA şi după 3‑4 săptămâni, IgG. • Ac evidenţiaţi prin RIH pot deveni nedecelabili; • reinfecţia induce un răspuns anamnestic precoce, cu un titru maxim după aproximativ 10-14 zile.

27. Imunitate: • Răspunsul celular este foarte important în instalarea vindecării. • De exemplu, copiii cu agamaglobulinemie se vindecă secundar rujeolei, graţie răspunsului imun celular. • IC este preponderent datorată celulelor T citotoxice. • In rujeolă este asociat, temporar, un oarecare grad de imunosupresie caracterizată prin suprimarea răspunsurilor de hipersensibilizare întârziată, timp de 4-5 săptămâni, după boală (ex. i.d.r. pozitiv la tuberculină, devine negativă).

30. Diagnostic de laborator • diagnosticul este, cel mai frecvent clinic. • Diagnosticul de laborator este rar necesar: la imunosupresaţi la care rash-ul poate evolua atipic, sau poate fi absent. • Produse patologice: secreţii nazale şi respiratorii, urină, sânge (ser). • Diagnosticul poate apela la: • demonstrarea celulelor Wartin-Finkelday pe amprenta de mucoasă nazală, frotiuri de secreţii nazale; • IF, practicată pe probe recoltate de la nivelul mucoasei respiratorii, secreţii nazofaringiene, sau sediment urinar; • izolare şi identificare: nu se face curent.

31. Diagnostic de laborator • VR se izolează pe CC primare umane (rinichi embrionar, amnios) sau simiene. • Multiplicarea virală se evidenţiază prin ECP caracteristic şi teste de HA a lichidelor de cultură, cu hematii de maimuţă. • In PESS, fragmente de ţesut cerebral sunt co-cultivate cu celule susceptibile la infecţia rujeoloasă (linii celulare Vero). • Identificare prin: RIH, RN, RFC (mai puţin sensibilă) cu seruri standard sau prin ELISA; • secvenţierea nucleotidică a tulpinilor sălbatice utilă pentru supravegherea epidemiologică a rujeolei.

32. Diagnostic de laborator • Serodiagnosticul pe seruri perechi prin RFC, RN, RIH sau ELISA, pe probă unică. • Dificultăţile legate de obţinerea de hematii de maimuţă pentru RIH au impus trusele ELISA. • Ac de clasă IgM pot fi evidenţiaţi prin IF, ELISA sau RIA. • Factorul reumatoid normal prezent în ser poate induce reacţii fals pozitive, evitate prin utilizarea de teste ELISA de tip “captură”. • Prezenţa în paralele a Ac în ser şi LCR este constant semnalată în PESS.

33. ECP - rujeola

34. V rujeolos – incluzii i.n.

35. Pneumonie cu celule gigante

36. Virusul respirator sinciţial • este lipsit de proprietăţi hemaglutinante şi neuraminidazice; • unic din punct de vedere antigenic; • determină infecţii respiratorii severe la sugari şi vârstnici (crup, bronşiolite, pneumonii), uneori cu evoluţie epidemică; • la copii mari şi adulţi infecţia acută evoluează ca o răceală banală;

37. VRS – sincitii si incluzii eozinofile i.c.

38. Virusul respirator sinciţial • Ac umorali faţă de glicopeptidele virale contribuie la protecţia tractusului respirator inferior dar nu şi a celui superior; • diagnosticul este în special direct, prin tehnici rapide (identificare antigenică în secreţii nazale); • ribavirinul administrat sub formă de aerosoli în formele severe de infecţie; • nu dispunem de profilaxie specifică.

39. Imunitate • Intervenţia sistemului imun pare să aibă un rol hotărâtor în eliminarea VRS. • Niveluri înalte ale Ac materni sunt detectabile în primele 2 luni de viaţă. • Mai târziu, la 2-4 luni, nivelul începe să scadă; în jurul acestei vârste se notează cele mai severe cazuri. • Ambele tipuri de Ac, serici şi secretori apar ca răspuns la infecţia cu VRS.

40. Imunitate • Rolul sistemului imun nu este foarte clar: • Ac secretori, IgA de la nivelul secreţiilor nazale sunt implicaţi în protecţia faţă de o nouă reinfecţie şi, probabil, imunitatea mediată celular are rol în vindecarea completă. • VRS nu induce creşterea IFN aşa cum se întâmplă în cazul virusurilor gripale sau paragripale.

41. Diagnosticul de laborator • Izolarea şi identificarea este posibilă în timpul fazei acute. • Produse patologice: exsudatul nasofaringian, lichidul de spălătură nazală. • Diagnosticul rapid, în mai puţin de 1 oră este posibil prin IF sau ELISA. • Este posibil şi diagnosticul direct prin cultivarea VRS (culturi HeLa, cultivare în 4-8 zile, cu apariţia de sinciţii), urmată de identificare.

42. Diagnosticul de laborator • Spre deosebire de alte infecţii virale, diagnosticul serologic nu este foarte util în timpul bolii acute, dar joacă un rol important în studiile epidemiologice. • Ac serici se pot evidenţia prin : RFC, ELISA, IF, sau RN.

43. Familia Togaviridae Genul Rubivirus

44. Virusul rubeolic • unic reprezentant al genului, agent etiologic al rubeolei; • virus ARN monocatenar cu polaritate pozitivă, capsida cu simetrie icosaedrică învelită în peplos în care sunt implantate glicoproteine cu proprietaţi hemaglutinante; • cultivă pe diferite tipuri de culturi celulare, cu sau fără efect citopatic, în ultima eventualitate prezenţa virusului fiind evidenţiată prin fenomenul de interferenţă;

45. Virusul rubeolic • corespunde unui singur tip antigenic; • unicul togavirus transmis pe cale respiratorie, replică la nivelul căilor aeriene superioare şi ganglionii cervicali, viremia care urmează persistând până la apariţia Ac; • rubeola este o infecţie eruptivă uşoară, care evoluează la copii şi adolescenţi, posibil la adulţi, virusul persistând în secreţii nazofaringiene mai multe săptămâni;

49. Rubeola Sindrom rubeolic congenital • infecţie transplacentară a embrionului sau fătului în cursul rubeolei la femeia gravidă; • n.n. poate prezenta malformaţii congenitale oculare, cardiace sau nervoase, virusul fiind eliminat 1-2 ani prin secreţii nazo-faringiene, urină, fecale (infecţie persistentă echilibrată). Imunitate • conferită de Ac de tip IgM şi IgG; • Ac IgG transmişi de la mamă la făt, cu persistenţa după naştere până la 6 luni.

50. Rubeola Diagnostic de laborator • diagnostic serologic prin ELISA • IgM specifice în diagnosticul infecţiei recente sau la n.n.; • IgG pentru evaluarea stării de imunitate la gravide. Profilaxie • vaccin viu atenuat în perioada prepubertară; este contraindicat la gravide şi înainte cu trei luni de sarcină.