COMUNICAREA NONVERBALĂ

1. COMUNICAREA NONVERBALĂ HANEA IOANA LIVIA- GRADINITA CU PP NR.33 SIBIU OLARIU IRINA - GRADINITA CU PP NR.26 SIBIU

2. În contextul tipurilor de comunicare, comunicarea non-verbală (body language) prezintă interes din cel puţin două motive: 1) rolul ei este adesea minimalizat; 2) într-o comunicare orală, 55% din informaţie este percepută şi reţinută prin intermediul limbajului neverbal (expresia feţei, gesturile, postura corpului, etc.). Acest procentaj a fost stabilit pe la mijlocul anilor ′70 de A. Mehrabian şi M. Weiner „Decoding of inconsistent comunication”. Ei au stabilit următorul raport al percepţiei informaţiei de către receptor într-o comunicare orală: Comunicarea non-verbală are, datorită ponderii ei mari în cadrul comunicării realizată de un individ, un rol deosebit de important. Limbajul non-verbal poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbală. Mesajul non-verbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului şi este cel căruia i se acordă de către interlocutor atenţia cea mai mare. COMUNICAREA NON-VERBALĂ

3. EXPRESIA FEŢEI Comunicarea prin expresia feţei include mimica (încruntarea, ridicarea sprâncenelor, încreţirea nasului, ţuguierea buzelor, etc.), zâmbetul (prin caracteristici şi momentul folosirii), şi privirea (contactul sau evitarea privirii, expresia privirii, direcţia privirii, etc.). Faţa este cea mai expresivă parte a corpului şi expresia acesteia constituie un mijloc de exprimare inestimabil. În mod normal, ochii şi partea de jos a feţei sunt privite cel mai intens în timpul comunicării. Se consideră, de exemplu, că într-o conversaţie cu o femeie, ceea ce exprimă ochii este mult mai important decât ceea ce exprimă cuvintele. Mimicaeste acea parte a feţei noastre care comunică: fruntea încruntată semnifică preocupare, mânie, frustare; sprâncenele ridicate cu ochii deschişi – mirare, surpriză; nas încreţit – neplăcere; nările mărite – mânie sau, în alt context, excitare senzuală; buze strânse – nesiguranţă, ezitare, ascunderea unor informaţii. Zâmbetul este un gest foarte complex, capabil să exprime o gamă largă de informaţii, de la plăcere, bucurie, satisfacţie, la promisiune, cinism, jenă. Interpretarea sensului zâmbetului variază însă de la cultură la cultură (sau chiar subcultură), fiind strâns corelată cu presupunerile specifice care se fac în legatură cu relaţiile interumane în cadrul acelei culturi.

4. Privirea • Se spune că ochii sunt „oglinda sufletului”. Modul în care privim şi suntem priviţi are legătură cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere şi prietenie. • Chiar şi a privi sau a nu privi pe cineva are un înţeles. Privind pe cineva confirmăm că îi recunoaştem prezenţa, că există pentru noi; interceptarea privirii cuiva înseamnă dorinţa de a comunica. O privire directă poate însemna onestitate şi intimitate, dar în anumite situaţii comunică ameninţare. În general, o privire insistentă şi continuă deranjează.Realizarea contactului intermitent şi scurt al privirilor indică lipsa de prietenie. Mişcarea ochilor în sus exprimă încercarea de a ne aminti ceva; în jos - tristeţe, modestie, timiditate sau ascunderea unor emoţii. Privirea într-o parte, sau a nu privi pe cineva poate denota lipsa de interes, răceală. Evitarea privirii înseamnă ascunderea sentimentelor, lipsă de confort sau vinovăţie. • Pupilele dilatate indică emoţii puternice. Pupilele se lărgesc, în general, la vederea a ceva plăcut, faţă de care avem o atitudine de sinceritate. Pupilele se micşorează ca manifestare a nesincerităţii, neplăcerii. Clipirea frecventă denotă anxietate.

5. După Mark Knopp (Nonverbal Communication în Human Interaction, apud Mihai Dinu, Comunicarea) funcţiile mai importante ale comunicării vizuale sunt în număr de patru: • 1. cererea de informaţie; privirea joacă un rol determinant în realizarea feed-back-ului, ea constituind principalul mijloc de reglare a interacţiunii. • 2. semnalul dat altor persoanecă pot vorbi; într-o comunicare de grup, selectarea vorbitorului următor poate fi făcută pe căi lingvistice, sau prin orientarea deictică a privirii. • 3. indicarea naturii relaţiei; orientarea şi durata privirii nu se asociază numai cu interesul sau cu ostilitatea, ea poate semnala şi existenţa unui raport social de un tip anume. • 4. compensarea distanţei fizice; interceptarea privirii cuiva aflat la distanţă, într-un loc aglomerat, ne face să ne simţim mai apropiaţi de el, chiar dacă, practic, rămânem departe unul de altul. În paralel cu proxemica spaţială, privirea instaurează o proxemică vizuală, ce poate intra în contradicţie cu cea dintâi. • De natura relaţiei depinde şi amplasamentul punctului către care ne aţintim privirea. Într-o convorbire oficială se vizează, în cea mai mare parte a timpului, un loc situat în mijlocul frunţii interlocutorului. O conversaţie amicală coboară punctul ochit undeva între ochi şi gură, pentru ca un grad mai mare de intimitate să îl aducă mai jos, într-o regiune situată între bărbie şi zona coapselor.

6. MIŞCAREA CORPULUI -GESTURILE • Pentru a ne da seama cât de frecvente sunt gesturile pe care le folosim, putem să încercăm să vorbim cu mâinile la spate. • Câteva elemente ale limbajului gesturilor ar fi: strângerea pumnilor - denotă ostilitate şi mânie, sau, depinzând de context, determinare, solidaritate, stres; braţe deschise - sinceritate, acceptare; mână la gură - surpriză şi acoperirea gurii cu mâna - ascunderea a ceva, nervozitate. • Capul sprijinit în palmă semnifică plictiseală, dar palma (degetele) pe obraz, dimpotriva, denotă interes extrem. Mâinile ţinute la spate pot să exprime superioritate sau încercare de autocontrol. • Atenţie însă şi la diferenţierile culturale. De exemplu, prin mişcarea capului de sus în jos spunem „da”, în timp ce oamenii din Sri Lanka redau acelaşi lucru prin mişcarea capului de la dreapta la stânga. Gestul de arătare cu degetul este considerat nepoliticos la noi, insultă în Thailanda şi absolut neutru, de indicare, în SUA. • Utilizarea gesticulaţiei excesive este considerată ca nepoliticoasă în multe ţări, dar gesturile mâinilor au creat faima italienilor de popor pasional. • Modul în care americanii îşi încrucişează picioarele (relaxat, mişcări largi, fără nici o reţinere) diferă de cel al europenilor (controlat, atent la poziţia finală); cel al bărbaţilor diferă de cel al femeilor. Un american va pune chiar picioarele pe masă dacă aceasta înseamnă o poziţie comodă sau dacă vrea să demonstreze control total asupra situaţiei. La noi oamenii tind să fie destul de conştienţi de modul în care fac acest gest şi îl asociază în moduri diferite cu formalitatea, competiţia, tensiunea. Bâţâitul picioarelor denotă plictiseală, nerăbdare sau stres.

7. Gesturile Aşa cum ziceau odinioară şi chinezii, o imagine valorează cât o mie de cuvinte. Gesturi bine studiate şi semnificative contribuie enorm la înţelegerea discursului, în plus, ele dau amploare cuvintelor voastre şi fac să vibreze auditoriul. Ca să vă convingeţi, observaţi o discuţie între prieteni. Fiecare la rândul său îşi însoţeşte cu gesturi ideile pe care le expune sau faptele pe care le relatează, întregul corp se exprimă. Această remarcă se aplică şi la o expunere în faţa publicului. Cu cât sala în care „oficiaţi” este mai mare, cu atât gesturile voastre trebuie să fie mai largi şi vizibile de către toţi. Dacă sunteţi o fire mai nonşalantă, pentru această ocazie puneţi în gesturile voastre energie, expresivitate şi chiar graţie. Amintiţi-vă discuţia dintre prieteni: însoţiţi cuvintele de gesturi adecvate. Priviţi-i şi pe cântăreţi interpretând un cântec: fiecare sentiment sau emoţie este exprimat nu numai prin voce, ci şi printr-un gest al mâinii, al braţului, al capului sau al întregului corp. Nu vă bazaţi pe improvizaţie, căutaţi gesturi sugestive şi coerente, în mod paradoxal, cu cât vor fi mai studiate şi mai puse la punct cu grijă, cu atât vor părea mai naturale şi mai spontane. Acum, să trecem la exerciţii practice. Indreptaţi-vă cu calm şi într-un mod elegant spre locul de unde veţi vorbi. Sprijiniţi-vă palmele pe ceea ce vă serveşte de pupitru, ţineţi capul sus, umerii spre spate, stabilizaţi-vă bine pe ambele picioare şi aplecaţi-vă uşor înainte spre public, apăsând cu palmele pe pupitru. Sunteţi atunci în poziţia ideală a persoanei care are de transmis un mesaj. Apoi, exersaţi-vă să mişcaţi o mână, cu palma deschisă spre public, dacă spuneţi ceva asupra căruia vreţi să insistaţi, învăţaţi încă de acum codul gesturilor. Dacă îndreptaţi un deget spre auditori, îi implicaţi în expunerea voastră sau insistaţi asupra unei idei. Ca să arătaţi propria voastră implicare în ceea ce spuneţi, faceţi un semn din cap afirmativ (de jos în sus) sau negativ (de la stânga la dreapta), sau îndreptaţi mâinile spre voi înşivă. Dacă un anume obiect .are o importanţă specială în cele ce spuneţi, sugeraţi-i forma sau mişcarea printr-un gest al mâinii (sau al mâinilor). Aveţi grijă să lăsaţi braţele moi în jos, de-a lungul corpului, fără a strânge pumnii, fiind un exerciţiu care destinde, în sfârşit, dacă ştiţi dinainte că puteţi dispune de un microfon-cravată, antrenaţi-vă să vorbiţi mergând, fără mişcări bruşte sau un du-te-vino zăpăcitor, ca un leu în cuşcă.

8. Postura corpului Postura/poziţia comunică în primul rând statutul social pe care indivizii îl au, cred că îl au, sau vor să îl aibă. Sub acest aspect, constituie un mod în care oamenii se raportează unii faţă de alţii atunci când sunt împreună. Urmările posturii corpului ne dau informaţii şi despre atitudine, emoţii, grad de curtoazie, căldură sufletească. O persoană dominantă tinde să ţină capul înclinat în sus, iar cea supusă în jos. În general, aplecarea corpului în faţă semnifică interesul faţă de interlocutor, dar uneori şi nelinişte şi preocupare. Poziţia relaxată, înclinat pe scaun spre spate, poate indica detaşare, plictiseală sau autoîncredere excesivă şi apărare la cei care consideră că au statut superior interlocutorului. Posturile pe care le au oamenii, corelate cu relaţia dintre ei atunci când sunt împreună se pot clasifica în trei categorii: 1. de includere/neincludere, postură prin care se defineşte spaţiul disponibil activităţii de comunicare şi se limitează accesul în cadrul grupului. De exemplu, membrii grupului pot forma un cerc, pot să se întoarcă/aplece spre centru, să-şi întindă un braţ sau picior peste intervalul rămas liber, indicând prin toate acestea că accesul la grup este limitat. 2. de orientare corporală- se referă la faptul că doi oameni pot alege să se aşeze faţă-n faţă (vis-a-vis) sau alături (paralel). Prima situaţie comunică predispoziţia pentru conversaţie, iar a doua - neutralitate. 3. de congruenţă/necongruenţă, postură care comunică intensitatea cu care o persoană este implicată în ceea ce spune sau face interlocutorul. Participarea intensă conduce la postura congruentă (similară cu a interlocutorului); schimbarea posturii interlocutorului declanşează în acest caz schimbarea posturii celui puternic implicat în comunicare. În cazul în care există între comunicatori divergenţe de statut, de puncte de vedere sau de opinii, apar posturile necongruente: persoana nu priveşte spre interlocutor, nu interacţionează sub nici o formă.

9. Modul de mişcare a corpului • Modul de comportament al unei persoane într-o comunicare din punct de vedere al modului de mişcare a corpului poate fi: • • caracterizat de mişcări laterale, se consideră buni comunicatori; • • caracterizat de mişcări faţă-spate, se consideră om de acţiune; • • caracterizată de mişcări verticale, se consideră om cu putere de convingere;

10. ASPECTUL FIZIC AL ORATORULUI Este evident că cea care va găsi cuvintele ce trebuie spuse este inteligenţa voastră, iar cea care le va pronunţa este vocea voastră, întregul vostru corp însă, înfăţişarea şi atitudinea voastră generală vor face ca să fiţi ascultaţi sau nu cu plăcere. Aşa se întâmplă, există adesea tendinţa să te iei după aparenţe. Ca să înţelegeţi importanţa prezenţei fizice a unui orator, gândiţi-vă de pildă la oamenii noştri politici. Cei care sunt inexpresivi, ţepeni ca nişte pari în spatele pupitrului, declamându-şi discursul, oricât de bunar fi el,mai mult citindu-l, cu o voce monotonă şi glacială, aceştia nu trec dincolo de rampă, în public. Se spune că nu au charismă, iar după treizeci de secunde trebuie să faci un adevărat efort ca să-i asculţi, regretând că nu eşti în altă parte, în schimb, cei care-şi fixează privirea în ochii.noştri, însoţindu-şi cuvintele cu gesturi aparent fireşti, modulându-si vocea şi folosind abil pauzele în vorbire, aceştia sunt ascultaţi şi înţeleşi. Credeţi cumva că ultimii ar avea mai puţin trac decât primii? Categoric, nu. Toţi oamenii au trac si e normal. Ei doar şi-au pregătit tema, aşa cum o să procedaţi şi voi, cei mai charismatici poate că au luat chiar lecţii în acest scop. în orice caz, au făcut efortul de a învăţa secretele comunicării. Trăim în era televiziunii, obişnuiţi să vedem persoane cu un exterior agreabil, ştiind să se exprime bine, folosindu-şi puterea de seducţie, fie ei femei ori bărbaţi. Fără scrupule, să rivalizăm cu ei!

11. Comunicarea tactilă • Acest tip de limbaj non-verbal se manifestă prin frecvenţa atingerii, prin modul de a da mâna, modul de îmbrăţişare, de luare de braţ, bătutul pe umăr, etc. • Cunoaştem ce semnifică aceste atingeri pentru români, dar în diferite culturi ele pot comunica lucruri diferite. De exemplu, la japonezi, înclinarea capului înlocuieşte datul mâinii ca salut, în timp ce la eschimoşi acest salut se exprimă cu o uşoară lovitură pe umăr. • Unii oameni evită orice atingere. Forţa şi tipul de atingere depinde în mare măsură de vârstă, statut, relaţie şi cultură. • Stanley Jones şi Elaine Yarbrough (apud Joseph De Vito, Human Communication, The Basic Course, apud Mihai Dinu, Comunicarea) au încercat să clasifice funcţiile comunicării tactile, delimitând cinci clase principale: • 1. atingeri care transmit emoţii pozitive; • 2. atingeri în joacă; înzestrate cu un potenţial metacomunicativ de invidiat, acestea uşurează interacţiunea, fără ca, totodată să angajeze răspunderea celui ce atinge; • 3. atingeri de control, vizând dirijarea comportamentelor, a atitudinilor sau chiar a sentimentelor persoanei atinse. În majoritatea cazurilor, atingerea de control implică o relaţie de dominare şi, ca atare, ea nu poate fi efectuată decât unidirecţional; • 4. atingere rituală; cea mai cunoscută şi mai frecvent utilizată este strângerea mâinii în semn de salut şi de despărţire. Gestul are mai multe implicaţii decât pare şi îmbracă nenumărate forme. Atitudinile de dominare, egalitate sau supunere sunt communicate prin intermediul poziţiei mâinii celui ce iniţiază gestul de salut; forţa cu care se strânge mâna, constituie şi ea un parametru semnificativ. • 5. atingerea în alt scop decât comunicarea propriu zisă. Ea poate îmbrăca o multitudine de forme, de la susţinerea unei persoane care urcă şi coboară dintr-un vehicul, la atingerea frunţii unui bolnav, ori a încheieturii. Chiar dacă obiectivul urmăriteste altul, în majoritatea acestor cazuri se transmit şi informaţii afective.

12. Prezenţa personală Prezenţa personală comunică, de exemplu, prin intermediul formei corpului, a îmbrăcămintei, a mirosului (parfum, miros specific), a bijuteriilor şi a altor accesorii vestimentare. Avem în cultura noastră anumite atitudini privind legătura dintre forma corpului, aspectul exterior şi personalitate. Distingem trei tipuri de fizicuri: 1- ectomorf (fragil, subţire şi înalt); 2- endomorf (gras, rotund, scurt); 3- mezomorf (musculos, atletic, înalt). Datorită condiţionărilor sociale am „învăţat” ce să ne „aşteptăm” de la oamenii aparţinând diferitelor categorii. Astfel tindem să-I percepem pe ectomorfi ca fiind tineri, ambiţioşi, suspicioşi, tensionaţi, nervoşi şi mai puţin masculini; pe endomorfi îi percepem ca fiind bătrânicioşi, demodaţi, mai puţin rezistenţi fizic, vorbăreţi, buni la suflet, agreabili, de încredere, prietenoşi, dependenţi de alţii; pe mezomorfi îi percepem ca fiind încăpăţânaţi, puternici, aventuroşi, maturi în comportare, plini de încredere în sine, veşnic învingători. Îmbrăcămintea, în măsura în care este rezultatul unei alegeri personale, oglindeşte personalitatea individului, este un fel de extensie a eului şi, în acest context, comunică informaţii despre aceasta. Ea poate afecta chiar comportamentul nostru general sau al celor din jur. Îmbrăcămintea se poate folosi pentru a crea un rol. Îmbrăcămintea şi accesoriile pot marca statutul social real sau pretins. De exemplu, femeile care acced la o funcţie managerială înaltă vor tinde să se îmbrace într-un mod particular (costum sobru din două piese), purtând accesorii similare celor bărbăteşti (servietă diplomat). Îmbrăcămintea non-conformistă comunică faptul că purtătorul este un original, răzvrătit social, posibil creator de probleme sau artist. Pentru situaţii de afaceri este apreciată îmbrăcămintea elegantă şi de calitate, dar nu sofisticată.

13. PROXEMICA Limbajul spaţiului trebuie interceptat simultan în funcţie de 5 dimensiuni: mărime, grad de intimitate, înălţime, apropiere - depărtare, înăuntru - în afară. Fiecare din noi are preferinţe în legătură cu distanţa faţă de cei cu care comunicăm. În majoritatea culturilor europene, nu se apreciază apropierea cu mai mult de 40-50 cm decât în cazul celor din familie sau a persoanelor iubite; aceasta defineşte spaţiul intim. „Invadarea” acestui spaţiu produce senzaţia de disconfort. Apropierea exagerată poate comunica ameninţare sau relaţii de natură strict personală; depărtarea excesivă poate comunica aroganţă, importanţă, statut social superior. Cu cât o persoană este mai importantă, cu atât va tinde să aleagă o masă de birou mai mare, care impune o distanţă mai mare faţă de interlocutor. Dacă urmărim modul în care oamenii tind să-şi aleagă locul într-o încăpere (atunci când există posibilitatea de a alege) şi cum îşi marchează spaţiul personal prin împrăştierea foilor, întinderea picioarelor etc., devine evident ce vor acestea să ne comunice. Modul în care managerul foloseşte spaţiul în timpul şedinţelor poate comunica ceva despre personalitatea sa, despre stilul de conducere şi luare a deciziilor. Managerul ce stă în spatele biroului indică lipsa dorinţei de acţiune. Probabil că acest tip de manager va lua deciziile singur şi stilul său de conducere este mai degrabă autocratic decât democratic. În general, spaţiile mici sunt percepute ca fiind mai prietenoase, calde şi intime. Cele mari sunt asociate cu puterea, statutul şi importanţa. De aceea, adeseori suntem intimidaţi intrând într-un spaţiu mare, înalt şi cu mobilier masiv. Proxemica este cea care studiază toate aceste relaţii spaţiale ca mod de comunicare. Jocul teritoriilor, modul de a percepe spaţiul în diferite culturi, efectele simbolice ale organizării spaţiale, distanţele fizice ale comunicării ţin de această disciplină. De această disciplină este legat şi numele lui Edward Hall, (Limbajul tăcut, Dimensiunea ascunsă, Dincolo de cultură). El tinde să dea o definiţie a culturii ca ansamblu de coduri şi va aplica această codificare în cea mai celebră lucrarea a sa, The Hidden Dimension – Dimensiunea ascunsă, adevărată gramatică a spaţiului. El pleacă de la idea că animalele au un teritoriu adaptat nevoilor lor şi că omul posedă şi el această noţiune de spaţiu individual, de bulă psihologică. Orice spaţiu personal se organizează cu o parte interioară şi cu una exterioară; el posedă zone private, zone publice. Astfel, lumea nord occidentală comunică în funcţie de patru distanţe: intimă, personală, socială, publică (figura 1).

15. Limbajul culorilor Culoarea, dincolo de percepţia şi trăirea ei afectivă, este şi o oglindă a personalităţii noastre şi deci influenţează comunicarea. Gândirea creatoare are loc optim într-o încăpere cu mult roşu, iar cea de reflectare a ideilor într-o cameră cu mult verde. Culorile strălucitoare sunt alese de oamenii de acţiune comunicativi, extravertiţi, iar cele pale de timizi, intravertiţi. Semnificaţia culorilor poate fi diferită în diverse culturi. De exemplu, roşu este asociat în China cu bucurie şi festivitate, în Japonia cu luptă şi mânie; în cultura indienilor americani semnifică masculinitate; în Europa dragoste, iar în SUA comunism. În ţările cu populaţie africană, negru sugerează binele, iar albul răul. Pentru europeni, negru este culoarea tristeţii, în timp ce aceste stări sunt exprimate la japonezi şi chinezi prin alb. Verdele semnifică la europeni invidie, la asiatici bucurie, iar în anumite ţări speranţă în timp ce galbenul comunică la europeni laşitate, gelozie, la americani este culoarea intelectualităţii, iar la asiatici semnifică puritate. Culoarea afectează comunicarea sub următorul aspect: culorile calde stimulează comunicarea, în timp ce culorile reci inhibă comunicarea; monotonia, precum şi varietatea excesivă de culoare, inhibă şi-I distrag pe comunicatori.

16. Limbajul timpului Modul în care putem comunica prin limbajul timpului este corelat cu: - precizia timpului - lipsa timpului - timpul ca simbol. Precizia timpului Timpul este considerat ca ceva preţios şi personal şi, în general, atunci când cineva îşi permite să ni-l structureze, acesta comunică diferenţa de statut. A veni mai târziu sau ceva mai devreme la o întâlnire de afaceri sau a fi punctual sau nu la o şedinţă are anumite semnificaţii: comunică atitudinea faţă de interlocutor sau faţă de activitatea respectivă, percepţia statutului şi a puterii, respectul şi importanţa acordată. Întârzierea poate irita şi insulta. Cu cât oamenii sunt făcuţi să aştepte mai mult, cu atât ei se simt mai umiliţi; se simt desconsideraţi şi inferiori ca statut social. Astfel, limbajul timpului se poate folosi, în mod voit sau nu, pentru a manipula, supune şi controla sau pentru a comunica respect şi interes. Lipsa timpului Percepem timpul ca pe o resursă personală limitată şi, de aceea, modul în care fiecare alegem să îl folosim comunică atitudinea noastră faţă de cel care solicită o parte din această resursă. Dacă nu acordăm timp pentru o anumită comunicare se va percepe ca neacordare de importanţă. Studiile sociologice au arătat că, în general, relaţia de comunicare pozitivă se dezvoltă proporţional cu frecvenţa interacţiunii (deci timp petrecut împreună).

17. Timpul ca simbol • Acest aspect ţine de o anumită obişnuinţă, cum este ritmul (de exemplu: mâncăm de trei ori pe zi şi la anumite ore). • Similar, anotimpurile impun anumite activităţi şi un anume fel de viaţă clar situate în timp. • Sărbătorile şi ritualurile, de asemenea, sunt marcate de timp. • Astfel, oamenii de afaceri ştiu că în preajma sărbătorilor de iarnă se cumpără mai mult şi se lucrează mai puţin.

18. CE TREBUIE EXERSAT Aveţi personalitatea proprie, modul propriu de a vă mişca şi vorbi, dar când trebuie să o faceţi în public trebuie accentuate anumite atitudini, ceea ce ni se pare mai dificil temându-ne de ridicol. Dimpotrivă, dacă sunteţi naturali şi apropiaţi înseamnă că aţi dobândit încrederea în sine, indispensabilă ca expunerea, să meargă bine. „Alungaţi firescul şi el revine în galop”, spune. proverbul. E o dovadă că si proverbele pot greşi. Veţi găsi în capitolul VI toate micile exerciţii care să vă permită să vă stăpâniţi mai bine prezenţa fizică şi în special privirea, vocea, gesturile şi deci charisma. De ce sunt însă aceste patru puncte atât de importante? Privirea Este reflectarea a ceea ce doriţi să exprimaţi sau, cel puţin, aşa ar trebui să fie. Indignarea, furia, mirarea, tandreţea, îndo­iala, tachinarea, toate vi se văd în ochi. Nu lăsaţi deci ca timiditatea să vă răpească acest atu. Daţi expresivitate privirii, fixaţi oamenii în ochi (chiar dacă vi s-a spus mereu să nu faceţi aşa!), priviţi-i continuu. Dacă procedaţi cu toată convingerea, audito­riul nu vă va pierde din ochi (nici din auz!). De aici, interesuide a pregăti bine expunerea, astfel ca să vă puteţi degaja cât mai mult de notele scrise.

19. Vocea Prin intermediul ei auditoriul vă va capta mesajul. Gândi-ţi-vă la efectul pe care vi-l provoacă cutare sau cutare voce a unor persoane publice. Imitatorii au o plăcere răutăcioasă să le maimuţărească pe cele mai cunoscute, accentuându-le particularităţile. Trageţi o învăţătură pentru voiînşivă. O voce care poate fi imitată este o voce caracteristică şi expresivă. Şi a voastră este la fel, dar teama de a vă afla în faţa ascultătorilor riscă să o facă monotonă, monocordă, plictisitoare sau de neauzit. Fiţi conştienţi de acest fapt şi încercaţi să vorbiţi cu voce tare, inteligibilă, bogată în intonaţii şi inflexiuni, astfel ca vocea să devină reprezentantul emoţiilor voastre. Uitaţi-vă complexele! Dacă publicul nu vă aude bine sau înţelege greşit ce spuneţi, va face la început un efort, dar îşi va pierde repede răbdarea şi interesul.

20. Gesturile Faţa şi corpul exprimă tot atât cât şi ochii sau vocea. Vorbind, aveţi o mimică sau gesturi care vă punctează, subliniază ideile sau le explică. Din nefericire, anii ne fac adesea să mai pierdem din spontaneitate şi practica vorbirii în public e un bun mijloc de a o regăsi. Reţinem mai bine cuvintele însoţite de mişcări care le îmbogăţesc înfluenţa. Le şi înţelegem mai bine uneori: închipuiţi-vă că vi se cere să descrieţi, doar prin cuvinte, gestul,făcut pentru a scoate capsula unei sticle. E nevoie de multe cuvinte pentru a-l descrie perfect. Pe când dacă gestul este mimat, el se fixează imediat în minte. Chiar şi ideile abstracte devin mai concrete însoţite de un gest corespunzător sau de o anume expresie a feţei. Observaţi-vă „în situaţii obişnuite” şi exersaţi-vă. Veţi vedea că, încetul cu încetul, în public, gesturile vă devin mai simple şi mai naturale.

21. Charisma Este ceea ce veţi emana când veţi avea o totală încredere în voi şi veţi fi siguri de impactul produs, un fel de strălucire interioară pe care izbutiţi să o comunicaţi auditoriului, prin intermediul cuvintelor spuse, desigur, dar şi al atitudinii voastre, al aspectului exterior, al privirii, vocii, mobilităţii şi al expresivităţii. Dacă aveţi voinţa fermă de a vă comunica mesajul, oricare ar fi el, şi veţi urma sfaturile vizând eliberarea de unele piedici şi chiar de o anumită manieră de a proceda, de a vă ruşina, atunci veţi vedea că veţi deveni cunoscut, recunoscut, admirat, invidiat şi ascultat... graţie charismei voastre!

22. CE NU TREBUIE SĂ FACEŢI Să bateţi din picior în timp ce vorbiţi. Să vă mişcaţi în mod convulsiv genunchii, atunci când staţi jos. Să bateţi cu degetul în masă ori în microfon. Să puneţi mâna în păr. Să vă scărpinaţi (oriunde ar fi). Să vă băgaţi degetele în gură, în urechi (sau şi mai rău... în nas!). Să vă băgaţi mâinile în buzunar şi să vă jucaţi cu ce aveţi acolo (chei, creioane, monede...). Să vă încrucişaţi braţele (nici în faţă, nici la spate). Să vă frecaţi mâinile, una de alta. Să vă puneţi fisele între voi si microfon. Să vă potriviţi îmbrăcămintea. Să vă legănaţi sau să vă bâţâiţi. Fiind atenţi la toate acestea, şi repetându-vă gesturile în faţa oglinzii, acestea vor deveni mai largi si mai naturale, iar siguranţa de sine va creşte. Atenţie însă: a face prea multe gesturi poate fi mai rău decât a nu face deloc. Nu umblaţi după cantitate, ci mai curând după calitate.

23. Faceţi exerciţii de mimică Treceţi în faţa oglinzii şi antrenaţi-vă să mimaţi situaţii sau personaje. De exemplu, dacă vreţi să descrieţi unele deformări corporale provocate de o anume meserie, reprezentaţi-vi-le în minte şi încercaţi să le reproduceţi: grădinarul, dactilografa, preotul, laborantul, camionagiul sau agentul comercial etc. aucu toţii atitudini specifice funcţiilor lor. Exageraţi-le, ca să le puteţi descifra mai bine. Un gest explicit a fost îndelung studiat şi reprodus în mod scrupulos dinainte, singur, în faţa oglinzii. Expresiile feţei Dacă sala e vastă, primele rânduri se vor delecta cu mimica voastră, iar cei din spate doar o vor ghici, dacă nu cumva un proiector este îndreptat spre voi. în toate cazurile, emoţiile, sen­timentele, preferinţele şi revoltele voastre trebuie să vi se poată citi pe faţă cât mai clar cu putinţă. Repetăm, ca şi cum aţi fi în-tr-o discuţie amicală. De exemplu, pentru a marca dezacordul vostru cu o idee sau cu o persoană, încruntaţi-vă sprâncenele, la fel ca pentru a exprima preocuparea voastră sau a vă afişa concentrarea. Ca să vă exprimaţi furia, dezgustul sau ura, strângeţi din ochi si lăsaţi în jos colţurile gurii şi la fel faceţi ca să vă arătaţi dispreţul. Ca să insistaţi asupra mirării, ridicaţi sprâncenele şi faceţi-vă ochii mari. Ca să insistaţi asupra unei idei, ridicaţi o sprânceană. Ce nu trebuie făcut Să afişaţi în permanenţă un zâmbet înţepenit şi prostesc. Să mişcaţi capul fără încetare. Să ridicaţi mereu ochii în tavan. Să fixaţi cu ochii un obiect. Să faceţi tot felul de mişcări mimice involuntare (puteţi să vă vindecaţi de acestea?). Să strâmbaţi din nas. Să faceţi mutre. Să scoateţi limba.

24. Pregătirea psihologică După ce toate detaliile practice şi tehnice vor fi fost puse la punct în mod definitiv, acordaţi-vă timp pentru relaxare, gândiţi-vă la voi înşivă şi pregâtiţi-vă sub aspect psihologic. Dacă v-aţi pregătit bine, totul va merge aşa cum doriţi. Aşezaţi-vă pe unul din scaunele pe care vor sta auditorii şi „reprezentaţi-vă” aşa cum veţi arăta în timpul expunerii. Aveţi un aer convingător, siguri de voi, strălucitori, perfecţi? Gândi-ţi-vă la toate momentele din viaţa voastră când aţi cunoscut succesul şi reuşita: examene, discuţii amicale, întrevederi cu patronii, cu clienţii (dar omiteţi cu grijă eventualele voastre eşecuri). Gândiţi-vă ce exaltant este să obţii un succes... Amintiţi-vă motivaţiile pe care le-aţi avut atunci când aţi acceptat să vorbiţi în public. Concentraţi-vă asupra a ceea ce doriţi să spuneţi, asupra emoţiilor pe care doriţi să le transmiteţi. O dată ce dispuneţi de toate elementele pentru a reuşi un exerciţiu de acest tip, totul nu mai e apoi decât o chestiune de concentrare, nu vă abateţi de la ţel şi năpustiţi-vă înainte Aveţi încredere în voi, căci acum aveţi la îndemână tot ce vă trebuie ca să faceţi o expunere excelentă. Să nu vă închipuiţi că vă veţi relaxa cu totul, îndată ce veţi fi la tribună în faţa tuturor; nu pentru aceasta sunteţi acolo. Sunteţi ca să transmiteţi un mesaj interesant şi, ca să o faceţi, şi de data aceasta vă va ajuta gradul de concentrare atins. În sfârşit, câteva sfaturi practice: nu beţi alcool, chiar dacă vă închipuiţi că astfel veţi fi mai stimulaţi: alcoolul n-ar putea decât să vă facă ochii injectaţi, nesiguri, gesturile mai puţin precise şi limba încleiată. Nici cafea să nu beţi, n-aţi fi decât mai încordat şi poate timorat, excitat şi chiar febril. Evitaţi de asemenea mesele abundente înainte, băuturile gazoase, laptele, berea, mustul, cremele îngheţate, în fine, tot ce ar risca să vă facă rău la stomac. Singurul lucru posibil, dacă vă simţiţi prea tulburat este să luaţi un calmant slab, cu condiţia de a-i fi verificat efectele asupra voastră cu câteva zile înainte.

25. BIBLIOGRAFIE:Pacout, Nathalie, 1999, Arta de a vorbi în public, Ed. Semn Bucureşti