UNIVERSITATEA OVIDIUS FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE

1. UNIVERSITATEA OVIDIUSFACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE FISCALITATE EUROPEANA CURS II Lect. Univ. Dr. NANCU Dumitru

2. INTRODUCERE • Uniunea Europeană traversează în prezent o perioadă dificilă, de contestaţii privind dimensiunea adâncirii şi a lărgirii. • În mai 2004, a avut loc o extindere fără precedent, cu zece noi state membre. Extinderea s-a realizat nu doar în termeni geografici, ci şi politico-economici. • Agenda Lisabona se află în plin proces de derulare, cu rezultate până acum nu extrem de satisfăcătoare. • La rândul său, Tratatul Constituţional este în curs de ratificare, procesul întâmpinând însă obstacole serioase şi ridicând şi mari semne de întrebare. • În acest context complex, UE se confruntă cu provocări extrem de serioase. • Unele vizează politicile şi relaţiile externe, Uniunea fiind unul din jucătorii importanţi de pe scena economiei mondiale. • Altele sunt de natură internă, legate fiind de aspecte privind democraţia, eficienţa şi reforma instituţiilor şi politicilor UE într-o formulă extinsă.

3. Scopul acestui curs este de a oferi studenţilor • cunoştinţele necesare, pe de o parte, pentru înţelegerea mecanismelor şi proceselor specifice UE şi, pe de altă parte, • pentru delimitarea şi evaluarea aspectelor sensibile cu care se confruntă Uniunea în această perioadă de transformări profunde. • Analiza se desfăşoară pe două niveluri: • Palierul teoretic – fiind prezentate cele mai reprezentative teorii care explică dinamica proceselor economice asociate procesului de integrare europeană; • Palierul politicilor comune / comunitare – fiind analizat modul în care UE şi guvernele naţionale influenţează procesele economice prin măsuri de politică economică. • Scopul acestui curs, dincolo de inevitabila transmitere a informaţiilor relevante, este să îmbunătăţească înţelegerea şi cunoaşterea aprofundată a mecanismelor specifice procesului de integrare europeană. • Fiecare capitol include nu numai informaţii teoretice, dar şi studii de caz, care detaliază exemple practice sau probleme specifice.

4. Uniunea Europeană Ce rol îndeplinește Uniunea Europeană? De ce și cum a fost înființată? Cum funcționează? Ce a reușit să realizeze până acum în interesul cetățenilor ei și care sunt provocările cu care este nevoită să se confrunte în prezent? Ce poate face pentru a-i încuraja pe cetățeni să se implice activ în demersurile sale? Într-o eră a globalizării, va putea Uniunea să concureze realmente cu celelalte economii mondiale și să își mențină în același timp standardele sociale? Va reuși oare Europa să rămână un actor principal pe scena internațională și să susțină eforturile de combatere a terorismului mondial? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările pe care le vom dezbate.

5. La ce servește Uniunea Europeană? • Cele zece etape istorice • Extinderea și politica de vecinătate • Cum funcționează UE? • Care sunt rolurile UE? • Piața unică • Uniunea economică și monetară (UEM) și moneda euro • Spre o societate bazată pe cunoaștere • Europa cetățenilor • Libertate, securitate și justiție • Rolul Uniunii Europene pe scena mondială • Care este viitorul Europei?Cronologia construcției europene

6. 1. La ce servește Uniunea Europeană? Misiunea Europei pentru secolul XXI este: garantarea păcii, a prosperității și a stabilității pentru cetățenii Europei; consolidarea reunificării continentului; asigurarea securității pentru cetățenii săi; promovarea unei dezvoltări economice și sociale echilibrate; soluționarea provocărilor globalizării și prezervarea identității popoarelor europene; favorizarea valorilor europene, precum dezvoltarea durabilă și protecția mediului, respectarea drepturilor omului și a economiei sociale de piață.

7. Pacea și stabilitatea Înainte de a deveni un adevărat obiectiv politic, ideea unificării Europei nu era decât un vis al filozofilor și vizionarilor. Victor Hugo, de exemplu, a avansat ideea „Statelor Unite ale Europei”, fiind inspirat de idealurile umaniste. Visul acesta a fost însă spulberat de groaznicele războaie care au devastat continentul în prima jumătate a secolului XX. O nouă formă de speranță a luat însă naștere din ruinele celui de-al doilea război mondial. Cei care au opus rezistență totalitarismului în timpul celui de-al doilea război mondial erau hotărâți să pună capăt antagonismului internațional și rivalităților în Europa și astfel să creeze condițiile necesare unei păci durabile.

8. Între 1945 și 1950, câțiva oameni de stat, precum Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi și Winston Churchill și-au pus în gând să convingă cetățenii de necesitatea intrării într-o eră nouă, cea a unei organizări structurate a Europei Occidentale, bazate pe interese comune și fondate pe tratate, care ar garanta statul de drept și egalitatea între toate țările membre. Preluând o idee mai veche a lui Jean Monnet, Robert Schuman (ministru de Externe al Franței) propune, la 9 mai 1950, instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Astfel, țările care odinioară se confruntau pe câmpul de luptă decid să plaseze producția de cărbune și oțel sub responsabilitatea unei autorități supreme comune. Din punct de vedere practic, dar și simbolic, spectrul conflictelor a fost transformat în instrument al păcii și reconcilierii.

9. II. Reunificarea continentului european • După căderea Zidului Berlinului în 1989, Uniunea Europeană a fost cea care încurajat reunificarea Germaniei. În 1991, odată cu prăbușirea Imperiului Sovietic, fostele țări comuniste din Europa Centrală și de Est decid, la rândul lor, după ce timp de decenii s-au aflat sub tutela Pactului de la Varșovia, că viitorul lor este legat de cel al marii familii a națiunilor democratice din Europa. • Procesul de extindere continuă și astăzi. Astfel, în timp ce Turcia și Croația au început negocierile de aderare în octombrie 2005, o serie de țări din Balcani și-au depus și ele candidatura, ceea ce ar putea duce, într-o bună zi, la aderarea efectivă a acestora la marea familie europeană.

10. III. Siguranța și securitatea • În secolul XXI, Europa încă se mai confruntă cu probleme de siguranță și securitate. De aceea, UE trebuie să ia măsuri eficiente pentru a garanta siguranța și securitatea statelor sale membre. În acest scop, UE trebuie să colaboreze constructiv cu regiunile aflate dincolo de granițele sale, respectiv țările din Balcani, din Africa de Nord, din Caucaz și din Orientul Mijlociu. UE trebuie, de asemenea, să își apere interesele militare și strategice, prin colaborarea cu aliații săi, în special cu NATO și prin dezvoltarea unei veritabile politici europene comune de securitate și de apărare. • Securitatea internă și externă sunt două fețe ale aceleiași monede. Combaterea terorismului și a crimei organizate necesită o colaborare strânsă între forțele polițienești din toate țările UE. Crearea unui „spațiu de libertate, securitate și justiție” în sânul UE, unde fiecare cetățean are acces egal la justiție și este protejat de lege, constituie o nouă provocare la nivel european, necesitând o coordonare sporită a acțiunilor întreprinse de autoritățile naționale. Organisme precum Europol, Oficiul European de Poliție, și Eurojust, care promovează cooperarea între procurori, judecători și ofițeri de poliție din țările membre ale UE, sunt chemate să joace un rol mai activ și mai eficient.

11. IV. Solidaritatea economică și socială • Cu toate că, la origine, Uniunea Europeană a fost creată pentru a realiza un obiectiv politic pacificator, aspectul economic a fost totuși cel care a reușit să dinamizeze și să încununeze cu succes această construcție europeană. • La ora actuală, tendințele demografice în UE nu sunt foarte favorabile, în comparație cu celelalte state ale lumii. De aceea, statele membre trebuie să se apropie tot mai mult, pentru a asigura creșterea economică și pentru a se menține competitive la nivel mondial. Nici un stat membru nu este pregătit să facă față, singur, concurenței pe plan mondial în domeniul comerțului. Astfel, piața unică oferă întreprinderilor europene o platformă vitală, asigurându-le competitivitatea pe piețele mondiale. • Cu toate acestea, acest spațiu de liberă concurență la nivel european trebuie să aibă drept corolar solidaritatea națiunilor europene. Aceasta are consecințe pozitive asupra cetățenilor europeni: prin urmare, atunci când cetățenii din unele regiuni ale Europei sunt victime ale inundațiilor sau ale altor calamități naturale, bugetul UE prevede fonduri de asistență în acest sens. Fondurile structurale, gestionate de Comisia Europeană, încurajează și sporesc eforturile depuse de autoritățile naționale și locale ale țărilor membre pentru a reduce inegalitățile între diversele regiuni ale UE. Mijloacele financiare de la bugetul UE și creditele oferite de Banca Europeană de Investiții (BEI) sunt alocate pentru a îmbunătăți infrastructura de transporturi (de exemplu, extinderea rețelei de autostrăzi și a infrastructurii feroviare de mare viteză), contribuind astfel la promovarea unor regiuni și la stimularea schimburilor comerciale transeuropene.

12. V. Identitatea și diversitatea în contextul globalizării Societățile postindustriale ale Europei devin tot mai complexe. Astfel, deși nivelul de trai al cetățenilor europeni nu a încetat să crească, diferențe semnificative între bogați și săraci persistă. La rândul ei, extinderea a accentuat și mai mult aceste diferențe, întrucât noile state membre au intrat în UE având un nivel de trai sub media europeană. De aceea, colaborarea statelor membre este crucială pentru a se reuși reducerea acestor diferențe. Totuși, toate aceste eforturi nu au fost realizate în detrimentul identității culturale și lingvistice a statelor europene. Dimpotrivă, activitățile întreprinse de instituțiile europene au contribuit la realizarea creșterii economice, având în vedere particularitățile regionale și bogata diversitate culturală și tradițională a țărilor membre. După jumătate de secol de construcție europeană, UE în ansamblul său este mai impunătoare decât fiecare stat membru luat separat: ea exercită o influență economică, socială, tehnologică, comercială și politică mult mai mare decât dacă acestea ar fi trebuit să acționeze individual. Faptul că UE întreprinde acțiuni comune și se exprimă printr-o singură voce constituie o valoare adăugată incontestabilă pentru Europa.

13. De ce? • fiind prima putere comercială în lume, UE joacă un rol decisiv în negocierile internaționale, respectiv cele din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), compusă din 149 țări, precum și în punerea în aplicare a Protocolului de la Kyoto privind schimbările climatice și poluarea atmosferică; • deoarece adoptă poziții clare în ceea ce privește unele teme sensibile, importante pentru cetățeanul de rând, precum protecția mediului, resursele de energie regenerabilă, „principiul precauției” în materie de securitate alimentară, aspectele etice ale biotehnologiilor și necesitatea protejării speciilor pe cale de dispariție; • deoarece a lansat o serie de inițiative importante pentru o dezvoltare durabilă a întregii planete, în legătură cu „Summitul pentru Pământ” de la Johannesburg, în 2002. • Vechiul adagiu „unirea face puterea” este mai pertinent ca niciodată pentru europenii de azi. Totuși, procesul de integrare europeană nu a șablonat diversele moduri de viață, tradițiile și culturile popoarelor sale. Într-adevăr, diversitatea reprezintă o valoare majoră pentru Uniunea Europeană.

14. Valorile Uniunii Europene UE își dorește să promoveze valorile umaniste și progresiste și să garanteze că ființa umană este stăpânul și nu victima schimbărilor majore care au loc la nivel global. Nevoile cetățenilor nu pot fi satisfăcute doar prin intermediul mecanismelor de piață și nici nu pot fi impuse în mod unilateral. De aceea, UE pledează pentru acea viziune a omenirii sau acel model de societate care este susținut de majoritatea cetățenilor săi. Europenii se mândresc cu patrimoniul bogat de valori, printre care se numără drepturile omului, solidaritatea socială, libertatea întreprinderii, distribuirea echitabilă a roadelor creșterii economice, dreptul la un mediu protejat, respectarea diversității culturale, lingvistice și religioase și o sinteză armonioasă a tradiției și a progresului. Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, proclamată în decembrie 2000 la Nisa, cuprinde toate drepturile recunoscute la ora actuală de statele membre și de cetățenii UE. Aceste valori creează un sentiment de apartenență la aceeași familie europeană. Un exemplu bun în acest sens îl constituie abolirea pedepsei cu moartea în toate statele UE.

15. 2. Cele zece etape istorice • 1951: Instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului de către cei șase membri fondatori • 1957: Tratatul de la Roma instituie o piață comună • 1973: Comunitatea se extinde la nouă membri și dezvoltă politici comune • 1979: Primele alegeri prin vot direct pentru Parlamentul European • 1981: Prima extindere în spațiul mediteranean • 1993: Realizarea pieței unice • 1993: Tratatul de la Maastricht instituie Uniunea Europeană • 1995 :UE se extinde la 15 membri • 2002: Se introduc bancnotele și monedele euro • 2004: 10 țări noi aderă la Uniune

16. 1951: Instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului de către cei șase membri fondatori • 1. La 9 mai 1950, Declarația Schuman propunea instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), care a devenit realitate prin Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951. Acesta a creat o piață comună a cărbunelui și a oțelului între cele șase state fondatoare (Belgia, Republica Federală Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos). Scopul, în urma celui de-al doilea război mondial, era de a asigura pacea între popoarele europene învingătoare și cele învinse și de a le apropia, facilitându-le colaborarea de pe poziții egale în cadrul unor instituții comune.

17. 2. La data de 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, cei șase au hotărât să instituie Comunitatea Economică Europeană (CEE), bazată pe o piață comună mai extinsă, incluzând o gamă largă de bunuri și servicii. Taxele vamale între cele șase state au fost eliminate în totalitate la data de 1 iulie 1968, iar în decursul anilor ′60 au fost create politici comune, în special în domeniul comerțului și al agriculturii. 3. Acest proiect a avut un succes atât de mare, încât Danemarca, Irlanda și Regatul Unit au decis să se alăture Comunității. Prima extindere, de la șase la nouă membri, a avut loc în 1973. În același timp s-au aplicat noi politici sociale și de mediu, iar în 1975 s-a înființat Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR).

18. 4. În iunie 1979, s-a realizat un pas decisiv pentru Comunitatea Europeană, prin organizarea primelor alegeri prin sufragiu direct pentru Parlamentul European. Aceste alegeri se organizează o dată la cinci ani. • 5. În 1981, Grecia s-a alăturat Comunității, urmată de Spania și Portugalia în 1986. Astfel a fost consolidată prezența Comunității în Europa de Sud, urgentând nevoia de extindere a programelor de ajutor regional.

19. Recesiunea economică mondială de la începutul anilor ′80 a adus cu sine un val de „europesimism”. Cu toate acestea, speranța a renăscut în 1985, când Comisia Europeană, sub președinția lui Jacques Delors, a prezentat Cartea albă privind calendarul pentru realizarea pieței unice europene până la data de 1 ianuarie 1993. Acest țel ambițios a fost inclus în Actul Unic European semnat în februarie 1986 și intrat în vigoare la data de 1 iulie 1987. • 7. Structura politică a Europei s-a schimbat dramatic odată cu căderea zidului Berlinului în 1989. Aceasta a condus la unificarea Germaniei în octombrie 1990 și la democratizarea țărilor Europei Centrale și de Est prin eliberarea de sub controlul sovietic. Uniunea Sovietică a încetat să existe în decembrie 1991. • În același timp, statele membre negociau noul Tratat privind Uniunea Europeană, adoptat în decembrie 1991 de către Consiliul European format din șefii de state și/sau de guverne, la Maastricht. Acesta a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul a creat Uniunea Europeană (UE), adăugând domenii de cooperare interguvernamentală structurilor comunitare integrate existente.

20. 8. Acest nou dinamism european, precum și schimbarea situației geopolitice a continentului au determinat alte trei noi state – Austria, Finlanda și Suedia – să adere la UE la 1 ianuarie 1995.

21. 9. Pe atunci, UE era pe calea spre cea mai spectaculoasă realizare a sa, crearea monedei unice. Moneda euro pentru tranzacții financiare (sub altă formă decât numerar) a fost introdusă în 1999, în timp ce bancnotele și monedele au fost emise trei ani mai târziu în cele 12 state ale spațiului euro (cunoscut sub numele de zona euro). În prezent, euro este o monedă importantă pentru plăți și depozite la nivel mondial, alături de dolarul SUA. • Europenii trebuie să facă față globalizării. Noile tehnologii și utilizarea tot mai extinsă a internetului transformă economiile. Aceste transformări implică însă provocări și pe plan social și cultural. • În martie 2000, UE a adoptat „strategia de la Lisabona” în vederea modernizării economiei europene, astfel încât aceasta să devină competitivă pe piața mondială alături de alți mari actori, precum Statele Unite și statele nou industrializate. Strategia de la Lisabona include încurajarea inovației și a investițiilor în afaceri, precum și adaptarea sistemelor educaționale europene, astfel încât acestea să corespundă cerințelor societății informaționale. • În același timp, șomajul și creșterea costurilor privind pensiile exercită o presiune asupra economiilor naționale, făcând reforma cu atât mai mult necesară. Alegătorii cer tot mai mult guvernelor lor să găsească soluții practice la aceste probleme.

22. 10. Abia ajunsă la 15 membri, Uniunea Europeană a și început pregătirile pentru o nouă extindere la un nivel fără precedent. La mijlocul anilor ′90, fostele state ale blocului sovietic (Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România și Slovacia), cele trei state baltice care au făcut parte din Uniunea Sovietică (Estonia, Letonia și Lituania), una dintre republicile fostei Iugoslavii (Slovenia), precum și două state mediteraneene (Cipru și Malta) au început să bată la ușa UE. UE a salutat șansa de a contribui la stabilizarea continentului european și de a extinde beneficiile integrării europene asupra acestor democrații tinere. Negocierile privind statutul de viitor membru au fost deschise în decembrie 1997. Extinderea UE la 25 de state a avut loc la 1 mai 2004, când 10 dintre cele 12 candidate au aderat la Uniune. Bulgaria și România au urmat la 1 ianuarie 2007.

23. 3. Extinderea și politica de vecinătate • Uniunea Europeană este deschisă oricărui stat european care îndeplinește criteriile democratice, politice și economice pentru dobândirea calității de membru.În urma mai multor extinderi, UE a crescut de la șase la 27 de membri. Alte state candidează la aderare. Fiecare tratat ce admite un nou membru necesită aprobarea în unanimitate a tuturor statelor membre. De asemenea, înaintea fiecărei extinderi, UE va evalua propria capacitate de absorbție a noilor membri, precum și abilitatea propriilor instituții de a funcționa corespunzător în continuare.Extinderile succesive au întărit democrația, au securizat Europa și au sporit potențialul comercial și de creștere economică.

24. Unificarea unui continent a. Uniunea celor 25 • Cu ocazia reuniunii de la Copenhaga din decembrie 2002, Consiliul European a făcut un pas însemnat în istoria integrării europene. Prin invitația adresată către 10 noi state de a adera la UE la 1 mai 2004, Uniunea Europeană nu a crescut doar din punct de vedere geografic și ca număr al populației, ci a pus capăt scindării pe continentul nostru, care, începând din 1945, separase lumea liberă de blocul comunist. • Cea de-a cincea extindere a UE a avut o dimensiune politică și una morală. A permis unor țări precum Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia, europene nu doar prin poziția geografică, ci și din punct de vedere cultural, istoric și al aspirațiilor, să se alăture familiei europene. Ele fac parte acum din proiectul monumental conceput de cei ce au pus temeliile UE.

25. b. Următoarea extindere • Bulgaria și România au devenit candidate în 1995. Pentru aceste două state procesul a durat mai mult decât pentru celelalte 10, însă în cele din urmă ele au aderat la UE la 1 ianuarie 2007, crescând numărul statelor UE la 27. c. Candidați la statutul de membru • Turcia, membră NATO, semnatară a unui acord de asociere cu UE, a solicitat statutul de membru în 1987. Poziția geografică și istoria politică ale acesteia au condus la o ezitare îndelungată a UE înainte de a răspunde pozitiv cererii. Totuși, în octombrie 2005, Consiliul European a început negocierile de aderare cu Turcia. În același timp a început negocierile și cu Croația, un alt stat candidat. În cazul acestor două state nu s-a fixat încă o dată pentru intrarea în vigoare a unui eventual tratat de aderare la sfârșitul negocierilor.

26. d. Balcanii de Vest • Aceste state, dintre care majoritatea au făcut parte din fosta Iugoslavie, se îndreaptă către Uniunea Europeană pentru a-și accelera reconstrucția economică, pentru a îmbunătăți relațiile reciproce lezate de războaie etnice și religioase, precum și pentru a-și consolida instituțiile democratice. UE a acordat statutul de „țară candidată” Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei în noiembrie 2005. Alți potențiali candidați sunt Albania, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru și Serbia.

27. II. Condițiile pentru statutul de membru a. Condiții legale • Integrarea europeană a fost dintotdeauna un proces politic și economic deschis tuturor țărilor europene pregătite să adere la tratatele fondatoare și să preia în întregime legislația UE. În conformitate cu articolul 237 din Tratatul de la Roma, „orice stat european poate aplica pentru a deveni membru al Comunității”. • Articolul F din Tratatul de la Maastricht adaugă faptul că statele membre trebuie să aibă „sisteme de guvernare […] bazate pe principiile democrației.”

28. b. „Criteriile de la Copenhaga” • În 1993, în urma cererilor formulate de către fostele țări comuniste de a adera la Uniune, Consiliul European a stabilit trei criterii care trebuie îndeplinite pentru a deveni membru. La momentul aderării, noii membri trebuie să aibă: • instituții stabile ce garantează democrația, statul de drept, drepturile omului și respectarea și protecția minorităților; • o economie de piață funcțională și capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul Uniunii; • capacitatea de a prelua obligațiile de membru, inclusiv sprijinirea obiectivelor Uniunii. Trebuie să aibă o administrație publică capabilă să aplice și să administreze în practică legislația UE.

29. c. Procesul de aderare • Negocierile de aderare se poartă între fiecare stat candidat și Comisia Europeană, care reprezintă UE. După încheierea acestora, decizia de a permite unui nou stat să adere la UE se ia unanim de către statele membre în cadrul Consiliului. Parlamentul European trebuie să dea avizul conform printr-un vot pozitiv cu majoritatea absolută a membrilor. Toate tratatele de aderare trebuie ulterior ratificate de către statele membre și țările candidate conform procedurilor constituționale ale fiecărei țări. • Pe parcursul perioadei de negociere, țările candidate primesc ajutor din partea UE pentru facilitarea creșterii economice. În cazul aderării celor 10 țări în 2004, acesta a constat într-un pachet de 41 de miliarde de euro, având ca principal scop finanțarea proiectelor structurale, astfel încât nou‑veniții să-și poată îndeplini obligațiile de membru.

30. III. Cât de mare poate deveni UE? • Granițe geografice • Dezbaterile referitoare la ratificarea Tratatului Constituțional al UE, care au avut loc în majoritatea țărilor membre, au arătat că mulți europeni își fac griji cu privire la granițele finale ale Uniunii Europene și chiar cu privire la identitatea acesteia. Nu există răspunsuri simple la aceste întrebări, mai ales având în vedere faptul că fiecare stat privește în mod diferit propriile interese geopolitice și economice. Țările baltice și Polonia susțin obținerea calității de membru de către Ucraina. O posibilă aderare a Turciei ar aduce în discuție statutul unor țări din Caucaz, precum Georgia și Armenia. • În ciuda faptului că Islanda, Norvegia, Elveția și Liechtenstein îndeplinesc condițiile pentru a deveni membre, ele nu sunt membre ale Uniunii Europene deoarece, la ora actuală, opinia publică din aceste țări se opune aderării. • Situația politică din Belarus și poziția strategică a Moldovei încă reprezintă o problemă. Este evident faptul că Rusia nu poate obține statutul de membru, întrucât actualmente s-ar crea dezechilibre inacceptabile în Uniunea Europeană, atât din punct de vedere politic, cât și geografic.

31. b. Condiții administrative • De altfel, regulile privind calitatea de membru în prezent, așa cum sunt definite în Tratatul de la Nisa din 2003, prevăd cadrul instituțional pentru o Uniune cu maximum 27 de membri. Depășirea acestei cifre ar presupune un nou acord interguvernamental privind relațiile între statele membre în cadrul instituțiilor. • Capacitatea Uniunii de a funcționa conform principiilor fundamentale prevăzute în Tratate (a se vedea capitolul 4 „Cum funcționează UE?”) va fi mai redusă având peste 30 de țări membre. Procedurile de decizie vor trebui reexaminate în profunzime pentru a evita blocajul și pentru a permite UE să își păstreze capacitatea de acțiune. • În plus, mai sunt probleme sensibile cum ar fi folosirea limbilor oficiale. Prin aderarea Bulgariei și a României, numărul limbilor oficiale a ajuns la 23. Extinderea UE nu trebuie să dea impresia cetățenilor de rând că identitatea lor națională și regională dispare în cadrul unei UE standardizate.

32. IV. Candidați și non‑candidați • Uniunea Europeană duce două politici paralele pentru tratarea relațiilor sale cu țările vecine, în funcție de prezența sau absența acestora pe lista potențialilor candidați. • Acordurile de stabilizare și asociere deschid posibilitatea ca un stat să devină candidat la statutul de membru al UE la sfârșitul procesului de negociere. Astfel de acorduri au fost încheiate pentru prima dată cu Croația și Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Acestea au fost urmate de Albania. Alți potențiali candidați în acest context sunt Bosnia și Herțegovina, Muntenegru și Serbia.

33. 2. Cum funcționează UE? • Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene, care reprezintă statele membre, este principalul organ de decizie al Uniunii. Când se reunește la nivel de șefi de stat sau de guvern, acesta devine Consiliul European și are rolul de a defini și impulsiona orientările politice generale ale Uniunii. • Parlamentul European reprezintă cetățenii și împarte puterea legislativă și bugetară cu Consiliul Uniunii Europene. • Comisia Europeană, principalul organ executiv, reprezintă interesul comun al Uniunii. Are drept de inițiativă legislativă și controlează aplicarea corectă a politicilor comunitare.

34. I. „Triunghiul decizional” • Mai mult decât o confederație de state, mai puțin decât un stat federal, Uniunea Europeană este o construcție nouă care nu intră în nici o categorie juridică tradițională. Se fondează pe un sistem politic original, în continuă evoluție de peste cincizeci de ani. • Tratatele (ce constituie legislația primară) sunt la baza a numeroase acte juridice (numite „secundare”) care au incidență directă asupra vieții cotidiene a cetățenilor Uniunii. Este, în special, cazul regulamentelor, directivelor și recomandărilor adoptate de instituțiile UE. • Aceste legi, precum și politicile Uniunii în general, sunt rezultatul deciziilor luate de triunghiul instituțional format din Consiliu (care reprezintă guvernele naționale), Parlamentul European (care reprezintă cetățenii) și Comisia Europeană (instituție independentă de guvernele statelor membre, garantă a interesului colectiv al europenilor).

35. Parlamentul European Consiliul UE Instituţiile UE • 785 deputaţi aleşi prin vot universal direct • putere legislativăşi bugetară (împărţită cu Consiliul UE) • control parlamentar al altor instituţii UE • miniştri din cele 27 de State Membre • putere legislativă şi bugetară (împărţită cu PE) • decizie în materie de politică externă • decizie în materie de politică agricolă Comisia Europeană • 27 comisari • iniţiativă legislativă • control al planificării şi implementării

36. Consiliul UE Consiliul UE • miniştri din cele 27 de State Membre • putere legislativă şi bugetară (împărţită cu PE) • decizie în materie de politică externă • decizie în materie de politică agricolă

37. a.Consiliul Uniunii Europene și Consiliul European • Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri) este principala instituție de decizie a Uniunii. Președinția Consiliului este deținută prin rotație de câte un stat membru, pe o perioadă de șase luni. Consiliul reunește câte un ministru din fiecare stat membru, în funcție de domeniul înscris pe ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie, transport, mediu etc. • Consiliul are putere legislativă, pe care o împarte cu Parlamentul European prin „procedura de codecizie”. În plus, Consiliul și Parlamentul sunt responsabile în egală măsură de adoptarea bugetului Uniunii. Consiliul încheie, de asemenea, acordurile internaționale negociate în prealabil de către Comisie. • În conformitate cu tratatele, deciziile Consiliului sunt adoptate cu majoritate simplă, majoritate calificată sau în unanimitate, în funcție de domeniul abordat. • În domenii esențiale, ca modificarea tratatelor, lansarea unei noi politici comune sau aderarea unui nou stat, Consiliul trebuie să decidă în unanimitate. • În celelalte cazuri, se folosește majoritatea calificată, ceea ce înseamnă că o decizie a Consiliului este adoptată numai în cazul în care obține un număr minim de voturi favorabile. Numărul voturilor atribuite fiecărui stat membru reflectă aproximativ mărimea populației acestuia.

38. Consiliul Uniunii Europene • In baza Tratatului de constituire a Comunitatii Europene, Consiliul are urmatoarele responsabilitati: 􀂾 este organismul legislativ al Comunitatii; in rezolvarea unei game largi de probleme comunitare isi exercita aceasta putere legislativa impreuna cu Parlamentul European 􀂾 coordoneaza politica economica generala a Statelor Membre; 􀂾 incheie, in numele Comunitatii, acordurile internationale dintre aceasta si unul sau mai multe state sau organizatii internationale; 􀂾 impreuna cu Parlamentul European formeaza autoritatea bugetara care adopta bugetul Comunitatii. • In baza Tratatului privind Uniunea Europeana, Consilul Uniunii Europene: 􀂾 adopta deciziile necesare pentru definirea si punerea in practica a politicii externe si de securitate comuna, pe baza orientarilor generale trasate de Consiliul European; 􀂾 coordoneaza activitatile statelor membre si adopta masurile necesare cu privire la cooperarea politieneasca si juridica in materie penala.

39. Numărul de voturi în Consiliu atribuite fiecărei țări • Germania, Franța, Italia și Regatul Unit 29 • Spania și Polonia 27 • România 14 • țările de Jos 13 • Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria și Portugalia 12 • Austria, Bulgaria și Suedia 10 • Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia și Finlanda 7 • Estonia, Cipru, Letonia, Luxemburg și Slovenia 4 • Malta 3 • Total: 345 • Un minim de 255 de voturi din 345 (73,9 %) sunt necesare pentru constituirea unei majorități calificate. În afară de aceasta:orice decizie trebuie să fie aprobată de către o majoritate a statelor membre (în anumite cazuri o majoritate de două treimi) șiorice stat membru poate solicita să se verifice dacă voturile favorabile reprezintă cel puțin 62 % din populația totală a UE

40. Consiliul Uniunii Europene Consiliul European se reunește, în principiu, de patru ori pe an, și este prezidat de șeful statului sau guvernului care deține președinția Consiliului Uniunii Europene la momentul respectiv. Președintele Comisiei Europene participă ca membru de drept. Prin Tratatul de la Maastricht, Consiliul European a devenit oficial inițiatorul principalelor politici ale Uniunii și arbitru în problemele dificile care nu au fost soluționate în cadrul Consiliului Uniunii Europene. Consiliul European abordează, de asemenea, probleme de actualitate internațională, prin intermediul politicii externe și de securitate comune (PESC), expresie a unei diplomații comune a statelor membre.

41. Consiliului European • 􀂾 este termenul folosit pentru a denumi întâlnirile bianuale ale Şefilor de stat sau de guvern din statele membre ale Uniunii Europene, lucrari gazduite de statul membru care asigura presedintia Consiliului. • Rolul principal al Consiliului European este definit de Articolul 4 al dispozitiilor comune din Tratatul Uniunii Europene: "Consiliul European da Uniunii impulsurile necesare dezvoltarii sale si ii defineste orientarile politice generale". • 􀂾 Spre deosebire de Parlamentul European, Consiliu, Comisie, Curtea de Justitie si Curtea de Conturi, Consiliul European nu este, din punct de vedere juridic, o institutie a Comunitatii Europene. Cu toate acestea, el joaca un rol esential in toate domeniile de activitate ale Uniunii Europene, fie dand un impuls Uniunii sau definind orientarile politice generale, fie coordonand, arbitrand sau oferind solutii in probleme dificile. • 􀂾 Nu trebuie confundat cu Consiliul Europei (care este un organism international) sau cu Consiliul Uniunii Europene (care este format din ministri ai celor douazeci si cinci state membre).

42. Consiliului European • 􀂾 Lucrarile Consiliului European sunt gazduite de statul membru care asigura presedintia Consiliului si participa la viata politica si evolutia Uniunii Europene prin intalniri organizate cel putin de doua ori pe an (de obicei in lunile iunie si decembrie). Aceste lucrari se constituie intr-un eveniment important: prezenta intr-un oras european a celor douazeci si cinci reprezentanti investiti cu legitimitate democratica incontestabila, insotiti de alti ministri si colaboratori apropiati,constituie - de aproape douazeci si cinci de ani - un eveniment politic asteptat cu mare interes. • Din 2002 si in conformitate cu Tratatul de la Nisa, cel putin un Consiliu European per Presedinte se tine in Bruxelles. Dupa extinderea Uniunii se asteapta ca toate intalnirile Consiliului European sa aiba loc la Bruxelles.

43. Parlamentul European Parlamentul European • 785 deputaţi aleşi prin vot universal direct • putere legislativăşi bugetară (împărţită cu Consiliul UE) • control parlamentar al altor instituţii UE

44. Parlamentul European • Parlamentul European este ales prin vot și reprezintă cetățenii Uniunii. El controlează din punct de vedere politic activitățile Uniunii și participă la procesul legislativ. Începând cu 1979, membrii săi sunt aleși direct, prin vot universal, la fiecare cinci ani. • 􀂾 Parlamentul European reprezinta, in viziunea Tratatului de la Roma, din 1957, "popoarelestatelor reunite in cadrul Uniunii Europene". • 􀂾 Primele alegeri directe pentru Parlamentul European au avut loc in iunie 1979. • Numarul demandate este repartizat pe tari, în functie de marimea acestora. • 􀂾 Incepand cu 2004, 338 milioane de alegatori din cele 25 de state membre ale Uniunii Europeneisi aleg cei 732 de reprezentanti in Parlamentul European (aceasta cifra a fost stabilita prinTratatul de la Nisa, intrat in vigoare la 1 februarie 2003). • 􀂾 Legitimat prin vot universal direct si ales pentru un mandat de 5 ani, Parlamentul European siasporit continuu influenta si puterea prin intermediul unei serii de tratate. Acestea, in modspecial Tratatul de la Maastricht din 1992 si Tratatul de la Amsterdam din 1997, au condus latransformarea Parlamentului European dintr-un organism pur consultativ intr-un parlament cuputeri legislative similare celor exercitate de parlamentele nationale.

45. Parlamentul are trei functii esentiale: • 􀂾 alaturi de Consiliul Uniunii Europene, are atributii legislative, adica adopta legislatia Uniunii(regulamente, directive, decizii). Participarea sa la procesul legislativ contribuie la garantarea legitimitatii democratice a textelor adoptate; • 􀂾 imparte autoritatea in domeniul bugetar cu Consiliul Uniunii Europene, prin urmare poate modifica cheltuielile bugetare. In ultima instanta, adopta bugetul in intregime; • 􀂾 exercita un control democratic asupra Comisiei. Aproba desemnarea membrilor Comisiei si are dreptul de a cenzura Comisia. De asemenea, exercita un control politic asupra ansamblului institutiilor.

46. Sesiunile plenare ale Parlamentului European se țin, în principiu, la Strasbourg, iar cele suplimentare, la Bruxelles. Cele douăzeci de comitete ale Parlamentului, care pregătesc sesiunile plenare, precum și grupurile sale politice, se reunesc de obicei la Bruxelles. • Secretariatul General are sediul la Luxemburg și la Bruxelles. • Parlamentul își exercită puterea legislativă la trei niveluri. • Prin intermediul procedurii „de cooperare”, introdusă în 1987 prin Actul Unic European, Parlamentul European participă la elaborarea directivelor și a regulamentelor, pronunțându-se asupra propunerilor Comisiei Europene, care pot fi modificate în funcție de poziția Parlamentului.

47. Tot din 1987, prin procedura de „aviz conform” sunt supuse ratificării de către Parlament acordurile internaționale, negociate de Comisie, precum și orice nouă extindere a Uniunii. • Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992, a introdus procedura de „codecizie”, care plasează Parlamentul pe picior de egalitate cu Consiliul în ceea ce privește legiferarea în domenii importante, inclusiv libera circulație a lucrătorilor, piața internă, educație, cercetare, mediu, rețele transeuropene, sănătate, cultură, protecția consumatorului etc. • Tratatul prevede totuși o procedură de conciliere. • De asemenea, Parlamentul European împarte cu Consiliul responsabilitatea privind adoptarea bugetului Uniunii. • Parlamentul poate respinge propunerea de buget, lucru care s-a întâmplat deja de mai multe ori. În acest caz, întreaga procedură bugetară trebuie reîncepută. • Comisia Europeană propune proiectul de buget, care este apoi dezbătut de Consiliu și Parlament. Parlamentul și-a folosit din plin puterile bugetare pentru a influența politicile Uniunii. • De asemenea, trebuie menționat faptul că Parlamentul European este instituția de control democratic al Uniunii. Acesta dispune de puterea de a demite Comisia prin adoptarea unei moțiuni de cenzură cu o majoritate de două treimi. De asemenea, supraveghează gestionarea politicilor UE prin întrebări orale și scrise adresate Comisiei și Consiliului. În final, președintele în exercițiu al Consiliului European informează Parlamentul cu privire la deciziile luate de Consiliu.

48. Parlamentul European Competenţele PE Control parlamentar Parlamentul controlează democratic alte instituţii europene şi acordă vot de încredere Comisiei Europene Putere legislativă Majoritatea legilor europene sunt adoptate în comun de către Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene Decizie privind extinderea Avizul conform al Parlamentului este necesar pentru aderarea unui nou stat membru Putere bugetară Parlamentul European decide bugetul anual al UE împreună cu Consiliul UE

49. 736 (2009) Parlamentul European STATESTATE MEMBREMEMBRE Germania Austria Marea Britanie Bulgaria Franţa Danemarca Italia Finlanda Polonia Slovacia Spania Irlanda România Lituania Olanda Letonia Belgia Slovenia R. Cehă Estonia Grecia Cipru Ungaria Luxembourg Portugalia Malta Suedia EU27 2007 99 78 78 78 54 54 35 27 24 24 24 24 24 19 EU27 2009 99 72 72 72 50 50 33 25 22 22 22 22 22 18 EU27 2007 18 18 14 14 14 13 13 9 7 6 6 6 5 EU27 2009 17 17 13 13 13 12 12 8 7 6 6 6 5 • 785 • (2007)

50. PE-DE: Grupul Partidului Popular European (Creştin Democrat) şi al Democraţilor Europeni PSE: Grupul Socialist din Parlamentul European ALDE: Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa Verzi/ALE: Grupul Verzilor/ AlianţaLiberă Europeană GUE/NGL: Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/ Stânga Verde Nordică UEN: Grupul Uniunea pentru Europa Naţiunilor ITS: Grupul Identitate, Tradiţie, Suveranitate IND/DEM: Grupul Independenţă şi Democraţie Membri neînscrişi Grupuri politice 785 103 42 278 217 44 24 23 41 13 Situaţia la 2 iulie 2007